Franța, peisaj teatral accidentat cu teatre ocupate

Cultura sacrificată, teatrul în pericol, o generație sacrificată. Sunt banderole sau pancarte afișate din seara zilei de 4 martie pe fațada a peste 20 de teatre din Franța. Totul a început la Odéon, Theâtre de l’Europe, apoi valul s-a propagat și continuă să se extindă: pentru că cei în drept întîrzie să răspund eficace și pentru că situația se complică din zi în zi. Mai ales pe plan sanitar, cel al pandemiei, decor general ce nu poate fi ignorat. Întrebarea în fiecare zi în regiunea pariziană, grav atinsă, este, cînd vom reintra în carantină și pentru cîtă vreme?

Dar de fapt, ce înseamnă un teatru ocupat, cine și ce ocupă și contra cui? A început deci simbolic, la Theâtre de l’Odéon, amintind fără îndoială miticul an 1968, teatrul ocupat de studenți în revoltă, vreme de aproape două luni, deblocați de poliție, odată cu stingerea revoltei generale. Gestul de astăzi trimite așadar la antecdente istorice și aspiră la o mitologie comună. Situața nu e însă identică. În 1968 toată Franța era în fierbere, de la uzinele Renault la Sorbonna. Azi, peisajul în background e mai degrabă cel al urgenței sanitare, cu spaima crizei economice în zare. Și totuși, cu toate sălile de teatru sau de cinema închise, situația lucrătorilor din domeniul artelor spectacolului e disperată, fără ieșire pentru moment, în ciuda diferitelor subvenții și ajutoare promise.

Primul act jucat la Odéon: pe 4 martie, la inițiativa sindicatului CGT Spectacle, legat prin tradiție de Partidul Comunist Francez, 50 de intermitenți din domeniul artelor spectacolului ocupă foaierul de la primul etaj și decorează statuia lui Racine cu drapelul roșu al sindicatului. Pe scenă, Christophe Honoré continuă repetițiile la un spectacol care trebuia să aibă premiera pe 12 martie, dar care va fi amînat pentru 2022, cu speranța că se va juca și la vară, în turnee în provincie. Vor ceda însă curînd sala sindicaliștilor.

De atunci, în piața din fața teatrului se desfășoară în fiecare zi ”Agora publice”, întîlniri sau mitinguri la care participă deputați și senatori comuniști, mai ales din partidul La France Insoumise (LFI – Franța nesupusă) și opozanți virulenți ai Președintelui Macron, ca François Ruffin sau Alexis Corbière. “Occupons, Occupons, Occupons” e cuvîntul de ordine al sindicatului, care subliniază că se înscrie în linia revoltei “vestelor galbene”, mișcare revendicativă populară, care a ocupat “les rond points” aproape doi ani. Întîlniri cotidiene, sau mitinguri politice, unde se caută o convergență a luptelor, dar ce se revendică? Deschiderea sălilor de spectacol, prelungirea perioadei de “année blanche” pînă pe 31 august 2022 (adică posibilitatea pentru intermitenții din artele spectacolului de a benficia de ajutorul de șomaj) și retragerea proiectului de lege privind reorganizarea ajutoarelor de șomaj, regimul general, care include primejdia ca statutul privilegiat al intermitenților să fie modificat sau pur și simplu să dispară.[1] Odată cu intrarea în scenă a studenților la teatru, se mai adaugă și clauza unei categorii, primo accedant, cei care abia debutează și nu pot avea nici măcar dreptul la șomaj. E bine de precizat că toate aceste teatre sau locuri de spectacol nu au actori angajați permanent. Singurul teatru de stat cu o trupă permanentă este Comedia Franceză, dar care deocamdată nu intră în joc, și-a creat un site extrem de popular si continuă să producă spectacole, să repete, să fie permanent în legătură cu publicul. Ceea ce nu exclude unele declarații personale de sprijin ale actorilor de aici, pentru colegii șomeri.

După Odeon mișcarea continuă. Cine ocupă locurile, în teatrele ce vor prelua repede ștafeta? În principal intermitenți din domeniul artelor spectacolului, adică actori, tehnicieni și alți colaboratori. Și mai ales o categorie foarte fragilă, cea a elevilor sau studenților de teatru.

La Colline, un grup de tineri studenți de la CNSAD (Conservatoire National Supérieur d’Art Dramatique), ESAD (Ecole Supérieure d’Art Dramatique) și de la un Conservator municipal,  se adună să manifesteze în fața teatrului. Spre surpriza lor, sunt primiți de directorul teatrului, dramaturgul Wajdi Mouawad, care-i invită la discuție și îi lasă să se instaleze în teatru. Citez din comunicatul pe care acesta îl trimite presei: “Vine primăvara! Tineretul e aici! Și cu el, speranța există! Teatrul de la Colline sprijină prin dialog și cu încredere gestul studenților care au ocupat spațiul său. Datoria noastră este să îi ascultăm, să-i înțelegem și să-i încurajăm…Vom transmite mesajele lor și îi vom primi cît mai bine pînă la sfîrșitul acțiunii lor.”  De fapt, Teatrul de la Colline a fost întotdeauna deschis tinerilor și experiențelor inovatoare. O coincidență, deloc întîmplătoare, sunt în parte aceiași elevi de la ESAD, cu care Alexandra Badea, autor al casei aș spune, căci a semnat aici pînă acum cele două părți ale trilogiei sale, Points de non retour, a creat recent un nou spectacol, Transfuges, jucat în cîteva licee din regiune. Acum, studenții invită în fiecare zi publicul la discuții, experiența prinde aripi, tinerii actori sunt gata să-și apere locul lor în cetate.

Nu departe de la Colline, în estul parizian, Nasser Djemai, directorul teatrului des Quartiers d’Ivry, declară că deschide porțile pentru cei care vor să-l ocupe și care reclamă redeschiderea teatrelor. La Teatrul Le Quai d’Angers, Centru Dramatic Național, tînărul director, Thomas Jolly, reiterează gestul. Din ce în ce mai multe scene sunt ocupate. Toți vor să facă auzită disperarea sectorului cultural, lipsa totală de perspectivă. Roselyne Bachelot, ministrul culturii, vine pe 6 martie la Odéon să-i asculte pe protestatari, dar este incapabilă să le dea satisfacție. Problema  e mult mai complexă dată fiind situația sanitară generală pe care niciun ministru nu poate s-o rezolve dintr-o lovitură. Roselyne Bachelot a luat note, a promis că va reflecta, că soluții sunt în lucru, dar a făcut mai târziu gafa să definească aceste ”ocupări de teatre”, ca inutile și chiar periculoase, pentru edificii istorice fragile. Gafa a readus în amintire discuția dacă cultură este esențială sau nu…

La Teatrul Național de la Strasbourg s-a afirmat un alt nucleu important al acestei rezistențe militante pe frontul cultural. Pe lîngă teatru funcționează o Școala care formează timp de trei ani elevi actori, dramaturgi, regizori, regizor tehnici si scenografi. Aici ei sunt cei ce vor declanșa mișcarea, ocupînd zi și și noapte sediul teatrului-școală începând din 9 martie. Studenții refuză însă termenul de “ocupație”: “Noi vrem să trezim teatrul. Poate despre asta e vorba în primul rînd, nu despre a ocupa aceste teatre, care de fapt ni s-au deschis de bună voie, ci de a le reda calitatea lor vitală și expresie celor care sunt lipsiți de voce.” Și continuă : “Ocuparea noastră se dorește pacifistă. Noi ne instalăm 24 de ore din 24 în incinta teatrului, permițind în același timp, în măsura posibilității, buna desfășurare a activităților care au loc aici. Scopul nostru nu e de a împiedica creația artistică, ci dimpotrivă de a o susține și de a face auzită astăzi disperarea lor.” (ziarul Liberation, 10 martie 2021.)

În momentul cînd studenții, în număr de aproximativ 40, au intrat în teatru, Stanislas Nordey, directorul Teatrului Național de la Strasbourg, era în plină repetiție. Într-un interviu la postul de radio France Info din 11 martie, el vorbește despre raporturile sale cu studenții și revendicările lor. La întrebarea, dacă-i susține, Nordey răspunde prudent: “Rolul meu nu este să-i susțin, ci să ascult neliniștile lor. Delegații lor afirmă că ei nu au ocupat teatrul, ci că pur și simplu au decis să-l locuiască. Am reținut faptul. Evident, am informat organele de tutelă (TNS este un teatru național). Am instalat un protocol strict, în același timp sanitar și la nivelul de securitate. În acest tip de acțiune trebuie întotdeauna să protejăm atît salariații cît și studenții.” În încheiere, regizorul insistă pe lipsa de răspunsuri concrete din partea guvernului, studenții se găsesc în fața unui zid, conchide el.

Guvernul promite așadar că lucrează, pînă la sfîrșitul lui martie, la soluții pe baza revendicărilor. Prelungirea perioadei “année blanche”, și mai ales deblocarea a 20 de milioane de euro suplimentare pentru structurile cele mai fragile. La care sindicatul CGT și grupul de la Odéon răspunde cu dispreț că e o ”pomană” care nu va rezolva nimic. Principalele cereri rămîn, așadar, redeschiderea sălilor de teatru și, mai ales, renunțarea la revizuirea legii șomajului.

În contextul general, nu trebuie să uităm că lucrătorii francezi din domeniul artelor spectacolului beneficiază de o vizibilitate specială, e o profesie care se găsește deobicei sub lumina reflectoarelor, de care nu se bucură alte categorii defavorizate. Și mulți sunt conștienți de asta. În toată această dispută despre dreptul de a trăi cu demnitate din meseria ta, există și elemente politice care intră în joc, într-un climat inutil agresiv.

Poate ar fi bine să mai precizăm în final, despre ce vorbim cînd vorbim despre spectacolul vivant. Teatrul e o întîlnire, o relație în care spectactorul e față în față cu actorul, poți face teatru fără decor, fără text, fără lumină, dar întotdeauna ai nevoie de această întîlnire, spectator și actor, față în față. De aceea, soluția on line ca panaceu salvator nu îi poate satisface pe deplin pe amatorii de teatru. De aceea în această situație dramatică a actorilor ar trebui văzut și punctul de vedere al spectatorului. Sălile se vor deschide la un moment dat, treptat și cu prudență. Întrebarea este dacă publicul va răspunde la apel. Nu am văzut pînă acum spectatori manifestînd pentru redeschiderea sălilor de teatru, în schimb pentru cafenele și baruri am văzut. Totuși, după unele experiențe recente, publicul nu e realmente în pericol, distanța fizică și măștile funcționează. Fapt este că sălile au fost prea puțin deschise pentru a avea o statistică concludentă. Pericolul e de partea actorilor și a tehnicienilor. Și exemplele nu lipsesc, din păcate. Guvernul promite o deschidere a sălilor de teatru care se profilează la orizont. Numai că orizontul e definit ca o linie care se pierde în zare și care se îndepărtează pe măsură ce ne apropiem de ea…

Trebuie să semnalăm că profesiunea a decis totuși să ia lucrurile în mînă. Pe 25 martie este anunțată la Teatrul de la Rond Point din Paris o Adunare a directorilor de săli de spectacol, scene publice, scene private, spații independente pentru o deschidere urgentă a locurilor de cultură. (https://www.artcena.fr/actualites/vie-professionnelle/assemblee-des-theatres-au-rond-point)

Affaire à suivre !/ To be continued!

[1] Criteriul actual pentru a beneficia de un ajutor șomaj cere să fie declarate 507 ore sau 43 cașeuri (un cașet echivalent a 12 ore) pe o perioadă de 12 luni de activitate, pentru a putea deschide drepturi valabile un an. În mod excepțional, din lipsă de activitate, drepturile au fost prelungite în martie trecut pînă pe 31 august 2021.