Din perspectivă feministă. Confesiunea unei actrițe

Cunoscuta actriță Andreea Bibiri a avut o intervenție publică în cadrul Platformei Internaționale de Teatru București # 1 cu tema ”Viitorul este feminin”, desfășurată în perioada 13-15 noiembrie 2014 la Hanul Gabroveni. În cadrul dezbaterii cu tema ”Feminism sau feminitate. Statutul femeii pe scena românească de azi”, Andreea Bibiri a citit un text bazat pe experiența ei de actriță care a lucrat în cele mai mari teatre din România cu unii dintre cei mai cunoscuți regizori. Un text pe care Scena.ro are bucuria să-l publice în cele ce urmează.

Acum câteva zile fetiţa mea m-a întrebat:
Cine este omul ăsta din poză?
Un filosof.
Ce este un filosof?
Un om care-şi pune întrebări.
Ce întrebări?
Despre tot.
Adică… “Cât e ceasul?”
Nu. Asta este o-ntrebare la care afli răspunsul dacă te uiţi la ceas. Un filosof îşi pune întrebări la care încă nu se ştie exact care este

răspunsul. Cum ar fi ” Ce este bine şi ce este rău”. Pentru că oamenii încă nu ştiu. Unii sunt convinşi că este bine ceva, iar alţii sunt convinşi că acel ceva este rău. Sau întrebări maisimple “De ce se naşte un om şi care este rostul lui în viaţă? Adică ce ar trebui să facă el?” Chiar, Saşa, de ce crezi că te-ai născut tu?
M-am născut pentru că m-ai născut tu.
Aşa este. Dar ce crezi că ar trebui să faci tu în viaţa ta?
Eu trebuie să învăţ?
Aha, şi după ce înveţi ce mai ai de făcut?
Îi învăţ pe alţii.
Şi dacă într-o zi descoperi că ce îi înveţi tu pe alţii este defapt ceva greşit?
Păi înseamnă că trebuie să mai învăţ.
Aşa este. Dar până când tot înveţi?
Toată viaţa.
Bravo. Şi crezi că ăsta este singurul lucru pe care trebuie să-l faci în viaţă?
Nu. Trebuie să am un serviciu, să câştig bani şi..(se opreşte, cade pe gânduri) Să fiu fericită! Da, cred că asta este cel mai important, mama, să fiu fericită.

Căutarea fericirii
Cum faci să fii fericit? Ce este fericirea şi cum se atinge ea?
De mii de ani, oamenii îşi pun această întrebare întreaga lor istorie se bazează pe căutarea,  denumirea şi atingerea fericirii. Fie că o privesc cu umor şi detaşare,fiind comici autoironizandu-şi slăbiciunile de tot felul, fie că sunt patetici în lamentatio-urile lor de nefericire provenită din dragoste neîmplinită sauneîmpărtăşită, în prietetenia trădată sau înşelată, din diferite neputinţe sau neajunsuri, apoi tragediile în care nefericirea se soldează cu moartea eroului, cădereatotală în deznădejde sau disperare. Cu toţii suntem, clar, afectaţi de nefericire şi încercăm să fugim de ea. Chiar şi aparent cel mai fericit om pe care-l cunoaştem, ajunge într-un punct în care îşi mărturiseşte nefericirea.
Care este răspunsul? Îl poate da cineva? Dacă nimeni nu se poate declara pe deplin fericit, cum definim atunci fericirea pentru a o putea obţine? Şi cum se face căoamenii o definesc diferit?

În timpul repetiţiilor la Unchiul Vanea, acum 14 ani, regizorul Yuri Kordonsky ne spunea despre personajele din piesă “Oamenii ăştia îşi caută fericirea.”
Cehov..cel mai sincer nefericit.. în strădania lui de

a-şi pune gândurile în gura unor personaje de teatru. Deşi îi vrea comici, din gura lor curge nefericire ca sângele dintr-o rană deschisă..

Elena Andreevna mărturiseşte: “Dacă mă gândesc bine, Sonia, defapt sunt foarte, foarte nefericită”
De ce sunt ei nefericiţi? Cum analizezi textul, care este problema? Problemele sunt mai multe. Însă doi oameni nu vor consideră că aceleaşi probleme sunt importante. Unii spun că o piesă este despre iubire, alţii că este despre libertate, alţii despre sărăcie, alţii consideră că nu trebuie să fie neapărat despre ceva. Dar defapt,dacă suntem cu adevărat cinstiţi, la o analiză de bun simț, fiecare vorbeşte despre ce îl arde mai tare. Doi regizori nu vor scoate două spectacole asemănătoare. Indiferent de cât de tare

s-ar strădui să te convingă că el/ea a respectat textul şi povestea dramaturgului şi că spectacolul său este exact ce a vrut şi autorul textuluisă spună.
Doi oameni din public nu văd acelaşi spectacol. Unul mă vede din faţă, cei de acolo mă văd din profil. Prin urmare cei din margine vor spune că am nasul mare, cei dinfaţă vor susţine că am un ochi mai sus şi unul mai jos. Oricum, concluzia generală, la final va fi că sunt urâtă. Şi proastă! Dar ea va fi unanimă din motive diferite.
Depinde de perspectivă. Depinde CINE citeşte textul.

Un terapeut ar face imediat diagnoza personajelor din Unchiul Vanea astfel:
Vanea: “Am patruzeci şi şapte de ani. Până acum un an m-am străduit să-mi întunec vederea cu scolastica asta a voastră fără să-mi dau seama de viaţa adevărată – şi credeam că fac bine. Acum însă dacă aţi ştii! Nu dorm nopţi de-a rândul de ciudă şi de mânie, gândind ce prosteşte mi-am piedut timpul, când aş fi putut avea tot ce nu-mi îngăduie acum bătrâneţea să am!”
“Dacă aş fi dus o viaţă normală, putea să iasă din mine un Dostoievski!”. Diagnostic: depresie – survenită în urma sentimentului de ratare. Îi fură lui Astrov morfina – depresie cu tendinţe sinucigaşe.
“Când beau, mai seamănă puţin a viaţă” – alcoolism.
Astrov: depresie survenită din sentimentul nedreptăţii: “eu muncesc ca nimeni altul în judeţul ăsta”.
Deznădejde şi lipsă de încredere: “ţăranii sunt neluminaţi şi murdari, iar aşa zişii intelectuali, gânduri mărunte, sentimente mărunte, nu văd mai departe de lungul nasului”.
“Sufăr uneori peste puteri şi nu văd nicăieri nicio lumină înaintea mea” depresie manifestată prin pierderea motivaţiei.
Sonia îi ţine un discurs motivaţional în care îl îndeamnă să se lase de băut. Dar nu e aşa simplu să vindeci un om. Îţi trebuie facultate de specialitate pentru asta. Dealtfel, nici ea nu e mai bine. Are nevoie de terapie de urgenţă. “Îi aud mereu glasul şi paşii, (lui Astrov) îi simt atingerea mâinii, sunt cu ochii mereu la uşa şi mi se pare că va intra” – schizofrenie în toată regulă. Din lipsa tatălui rezultă lipsa de

încredere în sine – repetă obsesiv “sunt urâtă”, “nu sunt frumoasă”. Se soldează în final cu misticism, spiritualism şi pattern-uri iluzorii: “vom auzi îngerii, vom vedea stelele, eu cred asta unchiule, cred din tot sufletul meu”.
Serebreakov: asocierea faimei şi a succesului cu nemurirea, frica de moarte – “Eu vreau să trăiesc..

mie-mi place succesul, faima, zgomotul.. Aici parcă sunt în surghiun! Am în fiecare clipă nostalgia trecutului, urmăresc cu invidie succesele altora, mi-e frică de moarte…Nu pot!.. Asta este peste puterile mele.” Frică de moarte – rezultă depresie paranoidă însoţită de atacuri de panică şi insomnie (Elena îi spune “nu dormi de trei nopţi”). Pierderea somnului este primul semn de depresie.
Cum spune şi dădaca “nimeni nu doarme în casa asta”.

Oricum, un psihiatru ar diagnostica: depresie colectivă, a se administra de urgenţă Xanax, Prozac, etc.
Dealtfel, întreaga piesă  ar putea să fie o reclamă la Prozac. Atunci ar avea în sfârşit şanse să iasă o comedie în toată regula, după cum şi-a dorit şi Cehov. E o perspectivă!
Actorul Dem Rădulescu le spunea studenţilor săi “Personajele lui Cehov sunt nefericite pentru că n-au servici, nu muncesc”. Aşa este. Cine munceşte, în piesele lui Cehov, n-are timp de întrebări despre fericire.

E deajuns să te opreşti puţin din muncă şi te năpădesc întrebările. Oare nu cumva sunt nefericit? Doar cine nu munceşte are timp să sufere.
Unchiul Vanea spune: “Înainte să vină profesorul cu nevastă-sa aici, n-aveam nici o clipă de răgaz. Munceam împreună cu Sonia. Acum munceşte numai Sonia. Eu dorm, mănânc, beau…Nu e bine!”
S-a oprit din muncă, îl năpădesc întrebările, regretele, remuşcările…
Sonia îi spune Elenei: “Mi-am lăsat toată treaba şi vin în fiecare zi să stau de vorbă cu tine”.
Despre Astrov spune: “Înainte, doctorul venea foarte rar pe la noi, abia avea timp să treacă. Acum vine în fiecare zi. S-a lăsat şi de medicină şi de păduri.”
Nu mai munceşte nimeni în casa asta de când au venit cei de la oraş.
Elena Andreevna se plictiseşte şi se vaită mereu: “Mă plictisesc. Nu ştiu ce să fac.” Sonia îi răspunde: “Treabă e destulă. Numai să vrei”.
Salvarea e în muncă. O bună legislaţie cu privire la sistemul de şomaj, sau programul de lucru,

i-ar putea salva sau cel puţin i-ar ajuta să nu-şi mai pună atâtea întrebări.
Este şi asta o perspectivă.

O altă perspectiva este aceea în care pui accentul pe dragoste şi relaţia de cuplu.
Elena suferă că Vanea o agasează cu iubirea lui şi că s-a-nşelat cu privire la iubirea ei pentru Serebreakov. Se simte atrasă de Astrov, dar nu poate face nimic deoarece este măritată şi ar mustra-o conştiinţa. Astrov nu o iubeşte pe Sonia care este îndrăgostită de el, în schimb o curtează pe Elena, spre disperarea lui Vanea care este revoltat din gelozie. Sonia suferă că nu o iubeşte Astrov şi este geloasă pe Elena. Şi aici, un specialist în relaţii de cuplu, ar putea să facă o şedinţa de grup cu ei şi să-i lămurească.
Un istoric ar putea analiza piesa din punct de vedere al perioadei de schimbare a sistemului politico-economico-social. La doar 13 ani de la moartea lui Cehov are loc Revoluţia Rusă care determină trecerea la sistemul comunist din care nu au mai ieşit nici până în ziua de azi. Am putea, da, spune că este un feudalism în agonie, că arhetipurile cehoviene reprezintă ultima răbufnire din angoasa stratificărilor sociale, a crizei economice şi a letargiei intelectuale a mecanismelor feudale, deficitare şi pe ducă. Strigătul acestor oameni este un strigăt de moarte care se va solda cu o renaştere, sau mai bine zis naşterea sistemului comunist. Wow!
E şi asta o interpretare

O perspectivă feministă
Să vedem însă, cum ar putea suna o perspectiva feministă
Unul dintre punctele de pornire ar putea fi replica Elenei Andreevna: “Eu sunt un personaj episodic. Şi în muzică şi în casa soţului meu şi în toate romanele mele de dragoste, am fost doar un personaj episodic.”
Elena Andreevna este personajul principal feminin al acestei piese. Deşi piesa se intitulează Unchiul Vanea, întregul conflict al piesei este iniţiat de venirea Elenei la moşie, împreună cu soţul ei. Vanea se lasă cucerit de ea, nu mai munceşte, începe să bea, să se îndoiască cu privire la felul în care şi-a trăit viaţă. Îşi reproşează incapacitatea de a se fi căsătorit el cu Elena, deoarece o cunoştea dinainte ca aceasta să se fi măritat, îşi reproşează sacrificiul stupid pe care l-a făcut pentru soţul acesteia, sacrificiu pe care acum în zadar îl regretă. Întregul colaps al actului trei, criza, scandalul, tentativa de omor şi mai apoi de sinucidere a lui Vanea, întreaga lui dramă se sprijină și se dezvoltă în raport cu dragostea pentru Elena şi în funcţie de dispreţul acesteia faţă de el.
Prietenia dintre Astrov şi Vanea se strică din pricina Elenei.
Sonia îşi raportează povestea şi traseul în funcţie de prezenţa Elenei. Dacă Elena nu ar fi acolo, Sonia nu l-ar vedea pe Astrov decât foarte rar. Cele mai inteligente, mai militante şi profunde replici despre morală, libertate, natură umană şi talent, sunt puse în gură Elenei. Elena nu este doar frumoasă şi atât.

Ea este curtată, căutată şi invidiată în primul rând pentru şarmul eicuceritor. Ea conversează elegant şi

inteligent cu Astrov, ştie să menţină o prietenie cu Vanea, o sfătuieşte pe Sonia cu înţelepciune şi discreţie… Nefericirea ei vine din dificultatea supunerii în fața unei morale prestabilite şi a pornirilor sale instinctuale cu care se luptă. “Ce-ar fi să-mi iau zborul, să uit de voi toţi. Să uit că mai existaţi pe pământ?

M-ar mustra conştiinţa.”
Cehov i-a scris Elenei unul dintre cele mai frumoase monoloage feministe scrise vreodată :
“Toţi îl vorbesc de rău pe soţul meu şi toţi mă privesc cu milă: “Nenorocita de ea, are un bărbat bătrân!” O, ce bine înţeleg compătimirea asta. Tocmai cum a spus Astrov adineauri: Cu toţii distrugeţi pădurea fără să vă gândiţi, şi-n curând nu va mai rămâne nimic pe pământ.

Şi tot fără să vă gândiţi îl distrugeţi şi pe om şi-n curând, mulţumită vouă nu va mai rămâne pe pământ nici credinţă, nici curăţenie sufletească, nici putere de jertfă. De ce nu sunteţi în stare să vă uitaţi cu indiferenţă la o femeie care nu e a voastră? Pentru că doctorul ăsta are dreptate: În voi toţi stă demonul distrugerii! Nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e milă de nimic…”
Însă piesa se numeşte Unchiul Vanea şi nu Elena Andreevna. De ce? În primul rând piesa este scrisă de un bărbat. În al doilea rând, aşa cum Elena se plânge că este doar un personaj episodic, Cehov însuşi nu poate schimba situaţia, nu poate merge împotriva vremii sale. Marile piese poartă numele personajelor principale masculine. În antichitate, puteai întâlni piese de teatru cu titlul Electra, Medeea, Clitemnestra, Troienele. Cultura creştină însă, nu permite decât un personaj central şi acela obligatoriu masculin.

Ştim cu toţii sub spectrul cărui personaj central masculin ne construim întreaga cultură europeană de 2000 de ani. Şi atunci cum să nu fie Elena pusă forţat pe plan secundar deşi drama ei este, de fapt, sursa întregului conflict al piesei.
Analiza ar putea constitui dacă nu o întreagă lucrare, cel puţin un eseu consistent, însă mă voi opri aici.
Curajul unei perspective proprii 
În anul 2006 la patru luni de la naşterea primului copil, am acceptat să plec din Bucureşti, împreună cu bebeluşul pe care-l alăptam din trei în trei ore, pentru a lucra la două spectacole. În afară de pauzele de alăptare pe care mi le-am negociat dinainte, munca mea nu a fost cu nimic perturbată de faptul că eram o mamă singură. Într-un oraş străin, lucram opt ore pe zi, după care mergeam în apartamentul închiriat şi-mi petreceam timpul cu bebeluşul meu. Eram fericită. Mă simţeam plină de energie. Uneori, seara, îmi luam copilul în cărucior şi ieşeam chiar la bere (fără alcool) cu colegii din distribuţie. Toată lumea era uimită de forţa mea, de modul senin în care făceam faţă unei situaţii neobişnuite. Mulţi mă întrebau “cum poţi?”. Nu ştiam să le răspund.
Purtam însă cu mine un secret de care nici eu nu eram conştientă la vremea aceea. Piesa la care lucram avea un text scris de o dramaturgă. O femeie tânără care s-a sinucis. Când am citit textul am fost ca trăznită. A fost ca o chemare. Vino să vorbeşti despre asta! Da, ştiu, pare o nebunie. Dar acum, după atâţia ani, îmi dau seama că este perfect explicabil. Scriitoarea vorbea despre nefericire. Ce este aşa nou în asta? Incredibil, dar cât se poate de adevărat. Dacă parcurg CV-ul meu până în acel moment, descopăr cu stupoare că era pentru prima dată în carieră mea, când citeam o piesă de teatru scrisă de o femeie. La vremea aceea, nu numai că nu aveam habar de o astfel de perspectivă, dar nici nu-mi pusesem vreodată problema că asta ar putea însemna vreo diferenţă.

Aveam trei zeci şi unu de ani.Terminasem o facultate de patru ani, fusesem angajată într-un teatru imediat după terminarea facultăţii şi de atunci avusesem parte de una dintre cele mai prolifice cariere de care se putea bucura o actriţă de vârstă mea. Pare incredibil dar este purul adevăr. În facultate am studiat doar piese scrise de bărbaţi. În teatru am jucat doar în piese scrise de bărbaţi. Cu excepţia regizoarei Cătălina Buzoianu, toţi regizorii din teatru au fost bărbaţi. Directorii teatrului au fost doar bărbaţi. Nu am auzit niciodată pe nimeni să-şi pună problema de ce. Este un dat care nu se discută. O situaţie acceptată şi de femei şi de bărbaţi fără să-şi fi pus nimeni, niciodată problema de ce. Nu este ca şi cum ar fi fost interzis. Nu există nicio lege care să interzică femeilor să scrie teatru, să fie directori de teatru, sau să regizeze. Ce se-ntâmplă? Nu tragem concluzii, nu spunem că e bine sau că e rău. Nu forţăm pe nimeni să facă nimic în sensul ăsta, dar de ce? Măcar întrebarea ne-o putem pune. Dacă luăm cărţile de Istoria Teatrului, nu găsim nicio femeie la bibliografie. Şi totuşi, sunt scrise de doamna Berlogea. Cursurile erau ţinute de doamna Berlogea. Noi am făcut facultatea după revoluţie. Nu se mai punea problema de cenzură. O piesă cât de mică şi de neînsemnată se putea strecura, nu? Pare că întreagă istorie a teatrului este scrisă de bărbaţi, despre bărbaţi. Unde sunt femeile şi cine nu ne lasă să vorbim despre ele? E ruşinos? E degradant? E un subiect desconsiderant? În Evul Mediu, cu toate restricţiile posibile, trăgându-şi oprobriul public au existat multe femei care au plătit scump îndrăzneala de a scrie. Multe dintre ele scriau piese de teatru. De ce nu se ştie? De ce nu se vorbeşte despre ele? Au meritul de a recurge la un gest aproape sinucigaş pentru opera lor, pentru a-ndrăzni să înfăptuiască ceea ce bărbaţilor li s-a cuvenit dintotdeauna. Măcar pentru curaj ar trebui cel puţin amintite, dacă nu avem dispoziţia recunoaşterii valorice. Deşi, după părerea mea umilă, o operă scrisă în astfel de condiţii, nu suportă analiza dogmei stabilite.
Dar să ne întoarcem la spectacolul la care urma să lucrăm. La începutul repetiţiilor, regizorul ne vorbea despre piesă, expunându-şi viziunea. Îmi amintesc perfect cum nu puteam fi de acord cu el. Eram aproape chinuită de anumite lucruri pe care încerca să ni le impună şi pe care eu nu le vedeam deloc aşa.

Am încercat să am o discuţie cu el, în care să-l fac să înţeleagă că greşeşte. Că direcţia pe care merge este eronată şi că piesa nu este deloc despre asta. Evident că nu am reuşit. Pe vremea aceea eram şi eu surprinsă de mine însămi şi nu înţelegeam ce mi se întâmplă. Îmi spuneam: “E un regizor mare, talentat, pe care-l admiri, ţi-ai dorit atât demult să lucrezi cu el. Ce se-ntâmplă? De ce nu poţi să crezi ce-ţi spune? Nu trebuie decât să ai încredere în ce spune şi să-ţi faci treaba de actriţa.”
Mi-a fost imposibil. Întreagă mea muncă în cadrul acelui proiect, a constat în adaptarea formală la indicaţiile regizorale şi descoperirea unor formule insesizabile de a-mi urma crezul şi nevoile interioare. Eu nu pot să joc împotriva firii mele. Ceea ce simt şi cred trebuie să fie în concordanţă cu ceea ce joc. Altfel jocul e mort, chinuitor, traumatizant fizic şi psihic.
Era pentru prima dată când mă confruntam cu o schismă de dimensiunea asta. La finalul repetiţiilor, chiar înainte de premieră, într-un conflict cu regizorul, acesta declara “este spectacolul meu şi fac ce vreau!” Atunci am spus “este spectacolul nostru, l-am făcut împreună şi trebuie să ne punem de acord”.
Din nou m-am surprins. Era pentru prima dată când confruntam un regizor şi-mi apăram rolul. Rolul de actriţă, nu personajul. Nu ştiam nici eu de unde aveam atâta forţă. Pentru prima dată eram în ipostaza de a-mi asuma pe cont propriu o poziţie ce avea să determine sensul unui spectacol.
Mai târziu, în cadrul unui discurs ţinut la Casandra despre importanța actorului într-un spectacol, Ion Cojar, declara că a văzut un spectacol de două ori, cu distribuţii diferite în rolul principal. Spunea că a văzut, de fapt, două spectacole diferite. Neştiind că eu eram în sala, el se referea la acest spectacol în care jucam eu. Povestea despre spectacol încercând să îi încurajeze pe tinerii actori să creadă în importanța şi forţa profesiei lor. Cum jocul unui actor poate da sens unui spectacol şi-ţi poate revela lucruri pe care nicio regie nu le poate substitui. Cum lumea interioară a spectacolului vine din actor şi acolo numai el poate să construiască. Nu spun asta ca să mă laud, deşi m-a surprins plăcut declaraţia sa. M-am gândit însă mult de atunci, dacă este corect să procedezi aşa cum am procedat eu. Dacă este bine ca în cadrul unuispectacol, să existe două perspective care să se bată cap în cap.
De ce și pentru ce? 
Acum ceva vreme, o mare actriţă, în vârstă, cu care am onoarea de a fi colegă la Teatrul Bulanda şi să joc în câteva spectacole, într-o discuţie despre regizori îmi mărturiseşte: “Nişte misogini.

M-au chinuit toată viaţa!”. M-a şocat această declaraţie a uneia dintre cele mai mari acrițe. Ştiu că m-am gândit atunci la perioada comunistă, la cum au trăit generaţii întregi de actori/actriţe care au fost obligaţi/obligate să lucreze pe texte impuse, în viziuni regizorale impuse şi cum au reuşit totuşi să supravieţuiască. Dar noi nu mai suntem în comunism şi iată, această actriţă care a

supravieţuit acelei epoci semnalează o problema mai gravă, cu care s-a confruntat pe tot parcursul carierei. Prin urmare, nu doar sistemul este de vină. Greu de schimbat este mentalitatea, binomul sexual adânc înrădăcinat cultural în minţile noastre.
Acum doi ani am citit câteva texte scrise de o dramaturgă americană. După ce le-am tradus şi am făcut un scenariu din ele, am format o distribuţie şi am făcut un spectacol. Textele vobesc despre agresivitate, violenţă, competiţie, abuz, sau cenzură. Cenzura cea mai periculoasă este aceea pe care nici nu o mai sesizăm, deoarece este adânc înrădăcinată în noi. Ea apare acolo unde nu ne dăm voie să mergem mai departe, să gândim mai departe de ceea ce am învăţat până acum. Autocenzura se introduce pe nesimţite şi distruge curajul. Merge mână-n mână cu frica, cu ignoranţa şi cu convingerea că lucrurile sunt într-un fel şi ele nu trebuiesc schimbate. Este forma cea mai pură de anti-creație. Atunci începi să te repeţi şi să nu mai produci nimic nou. În urma vizionării spectacolului o colegă regizoare mi-a spus “Ce piesă feministă! Eşti feministă, Andreea?”

Mi s-a mai pus această întrebare. Un actor mi-a spus odată chiar “voi astea feministe-lesbiene!”. Dar este vorba doar despre un actor, aşa că nu am fost surprinsă. Mi s-a părut totuşi nedrept şi foarte trist să vină o asemenea întrebare din partea unei femei regizoare. I-am răspuns “Ca orice femeie educată, probabil că sunt”. A fost un răspuns aspru şi furios. Întrebarea ei mi-a provocat o durere aproape fizică. Dar în facultatea noastră de teatru li se spune studentelor că regia nu este o profesie pentru femei, că, citez: “dacă vrei să faci regie trebuie să-ţi crească o pereche de coaie”. Una dintre colegele mele regizoare a fost sfătuită ca, în cazul în care vrea să profeseze, să se mărite cu un bărbat cu bani.

Aşa că misoginismul întrebării n-ar trebui să mă revolte. Cred doar că după ce trecem prin facultatea de teatru, avem musai nevoie de puţină, dacă nu terapie, cel puţin autoanaliză.

Nu ar strica înainte de a-ncepe să facem teatru despre problemele altora, să ne dăm cu părerea despre epoca elisabetană sau filosofia budistă, sau vreo topică ce-i priveşte pe alţii să vedem cu ce probleme personale pornim noi la drum. Să chestionăm puţin propria ograda, şi să nu trăim cu impresia că rău e numai la ceilalţi. Cred că despre asta este teatrul. Despre investigarea adevărului şi găsirea unui limbaj propriu. Nu despre idei, etichete şi concepte prestabilite.

Dacă a fi feminist înseamnă să gândeşti, să cauţi, să te întrebi şi să nu te mulţumeşti cu răspunsuri date de alţii, atunci da, sunt feministă. Îmi trăiesc viaţă fiind femeie. Într-o lume în care mi-a luat ceva timp să pricep ce înseamnă asta şi încă mai am mult de învăţat. Dar nu a trebuit decât să mă intereseze. Cel puţin pentru început e bine să-ţi dai seama că suntem de la naştere împărţiţi în două şi trataţi ca atare. Personal, mi-aş dori măcar să nu fiu ACUZATĂ de feminism, în încercarea mea de a avea doar o viziune proprie şi nimic mai mult.