Detenție, Depresie, Deprimare: destinul sfărâmat al regizoarei Eugenia (Gina) Ionescu

Seria cu care completăm anul acesta Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc este menită să recupereze profilurile unor artiste care, deși extrem de active în teatrul de la noi din țară, nu au fost incluse în istoria acestuia, așa cum ar fi meritat. DMTR-Feminin re-echilibrează canonul teatral și, reconstituind contexte socio-politice, explică de ce istoria performanțelor spectacologice transmisă mai departe din generație în generație este majoritar masculină.

Dosarul de urmărire I 001157 pe numele Eugenia (Gina) Ionescu are numai 16 pagini. În ele sunt cuprinse câteva dintre detaliile tragice ale unei existențe rămase puțin cunoscute, în ciuda părerii generale a celor care au cunoscut-o și au lucrat cu ea, că regizoarea era un talent special[1]. „Obiectivul” Eugenia (Gina) Ionescu e trecut în evidența organelor de securitate în data de 12.01.1970 cu motivația „Activitatea politică înainte de 23 august 1944”, motivație contrazisă câteva rânduri mai jos pe aceeași pagină și neverificată în cele ce  urmează[2]. În aceeași pagină se precizează, la secțiunea din formular „Activitatea politică după 23 august 1944”: că „În timpul evenimentelor din Ungaria 1956 sus numita a desfășurat activitate împotriva regimului în cadrul unui grup de elemente. Prin sentința nr. 543/1957 a fost condamnată de Tribunalul Militar București la 2 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea de agitație publică. În baza decretului 42/1958 a fost pusă în libertate.”[3]

Câteva date lămuritoare esențiale sunt cuprinse în Nota-raport inclusă în dosar, scrisă în noiembrie 1969 de către un ofițer care se consultase cu o fostă sursă a Securității, dar și cu directoarea Teatrului Giulești, Elena Deleanu, și cu secretarul de partid al acestui teatru, unde în acel moment era angajată tânăra regizoare. Documentul, la care ne vom întoarce, respiră un aer de regret și chiar de compătimire a autorului față de starea în care se găsea tânăra femeie la aproape un deceniu după eliberarea din închisoare.

Gina Ionescu fusese arestată în 1956 când avea 18 ani și condamnată la 2 ani de închisoare pe care îi executase, cu urmări tragice asupra viitorului ei. La 7 ani după eliberare, tânăra încerca să-și continue viața devenind în 1965 studentă la Institutul de Teatru, secția regie.

Dintr-o notă a sursei Eugen Valeriu, care fusese instruit să raporteze asupra Ginei Ionescu, după eliberarea acesteia, reiese că experiența închisorii o marcase profund și îi afectase starea psihică, declanșându-i o depresie de care nu a mai scăpat niciodată după aceea: „Așa cum spunea la penitenciar nu aveau nici un fel de asistență medicală, din cauza subnutriției deținutelor le cădea părul, plus felul de tratament dur al paznicilor” (sic!).[4] Aceeași sursă notează faptul că studenta, în acel moment în ultimul an la facultatea de teatru, lucrează la examenul ei de absolvire, având la bază piesa neterminată a lui Pirandello, Uriașii munților[5], căreia ea o să-i scrie ultimul act și că este nemulțumită de restricțiile ideologice cu care se confruntă: „…se plîngea că nu o poate realiza conform concepției ei deoarece totul la noi în țară, orice piesă trebuie făcută în lumina realismului socialist”.[6]

Afiș – Uriașii munților – 1968

Încă de la începutul anului în care avea să absolve strălucit institutul de teatru ca șefă de promoție, cu un spectacol ce va rămâne în istoria școlii și îi va lansa și pe scenografii Miruna și Radu Boruzescu[7], Gina Ionescu era urmărită și chestionată, probabil fără să știe, cu privire la intențiile sale de viitor și la concepțiile ei despre teatru și societatea românească. Aceeași sursă Eugen Valeriu semnase în ianuarie 1968 o altă notă în care semnala insidios că piesa pe care o alesese studenta pentru a-și face spectacolul de absolvire fusese publicată în revista Secolul 20, că nu era terminată și că ea avea de gând să-i scrie finalul, dar mai ales că acest text avea un potențial de contestare a puterii, potențial posibil accentuat de intervenția regizorală: „Subiectul piesei se referă la viața grea și nesigură a unei trupe de actori, care peregrinează din loc în loc, cînd ajung să joace însă în fața demnitarilor unui ținut (și de aici începe rezolvarea tendențioasă a regizoarei) aceștia nu-și trimit decît slugile la spectacol.”[8]

În finalul acestei turnătorii, sursa își subliniază meritul de a fi semnalat această presupusă intenție înainte de a se fi materializat în vreun fel: „Din tonul și dorința de a reeieși (sic) această idee, pe care Eugenia Ionescu o susține cu pasiune, în piesă nefiind vorba de un anumit fel de actori sau dintr-o țară anumită – am datoria să semnalez acest fel de a gîndi al sus numitei.”

De altfel, acest Eugen Valeriu pare să fi fost umbra Ginei Ionescu pe holurile Institutului de Teatru, fiindcă tot el le declarase securiștilor cu un an înainte, în cadrul unei întâlniri la Casa conspirativă Union, faptul că studenta era bună prietenă cu colegul ei Ivan Helmer[9], insinuând că relațiile lor ar fi „mai mult decît amicale”[10]. Nota joacă pe cartea „moralei socialiste” care începuse să fie menționată în discursurile oficiale din epocă, subliniind că tânăra femeie era măritată și repetând cuvântul „imoralitate” de câteva ori: „deși toți colegii știu că sus numita este măritată, Helmer o așteptă de la cursuri, plecînd împreună, stau mereu împreună la cofetăria Opera, se caută unul pe celălalt la cursuri și toate acestea fără nici un pic de diplomație”[11], se plânge Eugen Valeriu. Până și securiștii se îndoiesc că asemenea „informații”, semănând mai degrabă cu o pâră de școală primară, ar avea vreo relevanță pentru ei. Pe marginea notei e consemnată cu pix albastru o întrebare pe care și-o pune și cercetătorul dosarului: „Ce valoare operativă prezintă ac. notă tov. M. Țuțui?”[12] Ar fi fost de sperat ca tovarășul Țuțui (maior Țuțui Florian) – contactul sursei în cadrul Securității – să fi fost avertizat/poate chiar pedepsit pentru includerea notei în dosar. Dar nu e cazul, într-o Nota bene de pe aceeași pagină maiorul Țuțui semnalează sub semnătura proprie că sursa urmează să lucreze la un spectacol cu Gina Ionescu, prilej cu care va încerca să afle mai multe despre „concepțiile și preocupările sus numitei”[13].

Casa Bernardei Alba – Regia Gina Ionescu – 1980 – Nottara

Regizoarea era suspectată din nou pentru că se declarase în fața unor colegi din teatru entuziasmată de sistemul de învățământ teatral american, criticând sistemul românesc, vină imposibil de trecut cu vederea de către statul român, incapabil de a înțelege legile competiției și ale meritocrației: „…aceasta își exprima dezaprobarea față de sistemul nostru de învățămînt în care «nimeni nu învață nimic» referindu-se apoi la sistemul american de învățămînt cu prilejul vizitei unor studenți americani în Institutul de teatru.”[14] La replica „sursei” privind taxele mari plătite de tinerii americani pentru studiile teatrale, regizoarea și-a susținut poziția destul de accentuat, declarând, fără să știe cu cine are de-a face: „asta n-are nici o importanță, se vede pe fața lor cît sunt de spiritualizați, și se cunoaște că se spală cu alt săpun decît noi”.[15]

După acest moment, din mai 1967, sursa Eugen Valeriu primește, așa cum am văzut mai sus, misiunea de a întări relațiile cu Gina Ionescu pentru a stabili dacă ea mai este un pericol pentru orânduirea socialistă. O tânără femeie de nici 30 de ani, al cărei spirit fusese îngenuncheat în doi ani de închisoare și care abia încerca să-și recapete suflul prin pasiunea pentru teatru, era considerată o amenințare de către regimul socialist: această punere în balanță simbolică ne arată cât de slab era, de fapt, acel regim.

Relatările celorlalte surse chemate să verifice cele declarate de Eugen Valeriu, aflate și ele în acest dosar, nu confirmă caracterizarea negativă a acestuia, ba dimpotrivă. O anume Tatiana Moldoveanu o consideră pe Gina Ionescu „o fată inteligentă și talentată” pe care „nu a auzit-o să facă comentarii de natură dușmănoasă. Se pare că are o poziție principială și întotdeauna caută să-și sprijine colegii cînd îi solicită ajutorul”[16]. De asemenea, investigațiile făcute la Institutul de Teatru confirmă și ele profilul de „fată cuminte” al Ginei Ionescu: ”Este o studentă sîrguincioasă, disciplinată, bine pregătită”, spune un raport din 1965[17], când era studentă în primul an.

Sumarul acestor declarații strânse în dosarul Ginei Ionescu, este trecut în raportul cu mențiunea „strict secret” din deschiderea dosarului, la care am promis să revin. O fac acum: în 1969 un anume Căpitan Spireanu face investigații despre regizoare la Teatrul Giulești unde aceasta alesese, în calitatea ei de șefă de promoție, să fie angajată.[18] Descoperă astfel că Gina Ionescu este „ un element deosebit de talentat și întreprinzător, fapt pentru care CC al UTC a trimis-o în URSS timp de două luni (febr. – martie) pentru schimb de experiență între tineri regizori”[19], dar și că aceasta este încă preocupată, la mai bine de zece ani distanță, de faptul că nu a fost iertată pentru acuzația care o aruncase în închisoare, dat fiind că actele ei întârziaseră și nu putuse pleca cu ceilalți delegați în URSS. Căpitanul Spireanu se aventurează să facă și o diagnoză a stării psihice a „obiectivului”, bazată pe puținele informații obținute, și totuși destul de exactă: „Atât datorită situației create de faptul că a fost condamnată fiind obsedată de ideea că i se va reproșa toată viața acest lucru, precum și pentru faptul că are un soț bețiv care o brutalizează, Ionescu Eugenia suferă de o stare de depresiune psihică. Acest fapt are o influiență (sic!) însemnată și asupra activității sale de regizor, personajele create de ea, chiar în cazul unor comedii apărînd sumbre ca într-o dramă.”[20] Din părerile celor cu care a stat de vorbă, ofițerul sintetizează corect faptul că regizoarea era un talent ieșit din comun: „Recunoscîndu-i calitățile deosebite ca regizor și faptul că poate ajunge o capacitate în teatrul românesc, toți factorii de răspundere din teatru depun eforturi pentru a o scoate din starea în care se află.”[21]

Dar poate cel mai impresionant lucru în acest raport este că el ne comunică și versiunea Ginei Ionescu cu privire la așa-zisa „infracțiune de agitație publică” pentru care suferise condamnarea. Din această relatare, preluată în raport, reiese că tânăra fusese victima unei încurcături, nimerind întâmplător într-o seară într-un grup despre ale cărui preocupări nu știa nimic: „mergînd pentru a se întîlni cu un prieten într-o locuință unde se aflau mai multe persoane, după un timp au apărut organele de securitate ridicînd-o și pe ea împreună cu ceilalți, fără a cunoaște despre activitatea desfășurată (de) ei.”[22]

Raport despre un destin retezat din întâmplare.

***

Pe pagina de gardă a dosarelor din arhiva CNSAS există un tabel cu persoanele care le-au consultat. Multe din dosarele pe care eu le-am cerut începând din 2018, de când am început cercetarea despre oamenii de teatru în arhivele Securității, nu aveau nici un nume trecut în ele, altele aveau o persoană sau cel mult câteva. Am fost extrem de impresionată să găsesc în tabelul din dosarul Eugeniei (Gina) Ionescu numele și semnătura celei care era „obiectivul” din acest dosar. Pe 30 ianuarie 2003 regizoarea Gina Ionescu și-a cercetat propriul dosar, iar pe data de 6 noiembrie 2003 ea a cerut copierea integrală a dosarului. Conectând această informație cu aceea conform căreia un an mai târziu ea a obținut, la cerere, o adeverință din partea CNSAS confirmând că nu a fost colaboratoare a Securității, și a lăsat această adeverință unei colege actrițe, cu rugămintea să-i apere memoria[23], se poate concluzia, cred, că întreaga viață a acestei artiste – care, deși avea potențialul, nu a devenit, din păcate, „o capacitate în teatrul românesc” – a fost marcată de Securitate .

E motivul principal pentru care regizoarea Eugenia (Gina) Ionescu a rămas pe nedrept în umbra scenei socialiste.

[1] Vezi și profilul scris de Michaela Michailov din Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc: www.dmtr.ro.

[2] Gina Ionescu s-a născut la 12 aprilie 1938, nu avea cum să aibă activitate politică înainte de 1944.

[3] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 001157, Hotărâre de trecere în evidență, 12.1.1970, fila 1

[4] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 001157, Notă din 17.05.1968, Fila 3

[5] Pe afișul spectacolului este semnată Floriana Ionescu, iar scenografa Miruna Boruzescu apare cu numele de dinaintea căsătoriei, Miruna Popescu.

[6] Ibidem, 17.05.1968, fila 3

[7] Vezi profilul celor doi scenografi pe wwww.dmtr.ro

[8] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 001157, 16 ianuarie 1968, fila 4

[9] Ivan Helmer absolvit regia în 1968 în aceeași clasă cu Andrei Șerban, Aureliu Manea, Anca Ovanez, Radu Boroianu, clasa profesorilor Radu Penciulescu și Mihai Dimiu, având o carieră semnificativă în teatrul românesc, spre deosebire de colega și prietena lui.

[10] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 001157, Notă din 28.XI.1967, fila 5

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 001157, Notă din 26 mai 1967, fila 6

[15] Ibidem

[16] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 001157, 5.06.1965, fila 7

[17] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 001157, 20.I.1965, fila 9

[18] Doar șefii de promoție aveau dreptul de a rămâne în teatre din București, ceilalți absolvenți erau obligați la stagii în teatre din provincie, statul asigurându-se astfel că toate aceste instituții teatrale, unele recent înființate, au suficient personal, iar toți absolvenții au un loc de muncă.

[19] A.C.N.S.A.S., fond documentar, DUI 001157, Notă-raport, 28 nov. 1969, fila 2

[20] Ibidem

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Am primit această adeverință și cuvintele testamentare ale Ginei Ionescu prin intermediul actriței Emilia Dobrin. Gina Ionescu a murit la mai puțin de un an de la obținerea adeverinței, pe 3 martie 2005.