Despre structuri invizibile: Gob Squad la Reactor de creație și experiment

Teatru 30: Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai aniversează trei decenii de existență
iunie 2, 2022

În perioada 2-4 martie, Sean Patten și Simon Will, doi dintre membrii colectivului britanico-german Gob Squad, au susținut, la Reactor de creație și experiment, un atelier de devised theatre, în care au familiarizat participanții cu exerciții și metode de lucru colective specifice Gob Squad. Dincolo de cele 5 ore de atelier pe zi, cei doi au văzut două dintre spectacolele produse de Reactor: (IN)CORECT și Dă-te din soare, ambele regizate de Leta Popescu. Atelierul a avut loc în cadrul proiectului cultural „Solastalgia”, cofinanțat de AFCN, cu sprijinul Centrului Cultural German din Cluj-Napoca.

Discuția de mai jos a avut loc la o lună după atelier și a avut ca scop oferirea unui cadru mai așezat pentru feedback, dar și de reflecție la teme mai ample ce țin de modul de funcționare al celor două companii, creația colectivă, raporturile de putere în teatru, dar și relația cu istoria.

Petro Ionescu: Îmi amintesc multe lucruri pe care le-ați menționat în timpul atelierului și care mi-au dat de gândit; felul în care vă împărțiți munca, faptul că ajungeți uneori în faza în care nu mai știți ce faceți sau că alteori există o lipsă de sens. Iar pentru mine e cumva reconfortant să știu că și voi treceți prin asta. E ceva care a rămas cu voi după această întâlnire? Care erau planurile și așteptările voastre legate de venirea la Cluj?

Sean Patten: Eu eram destul de ignorant legat de teatrul din România. Nu am văzut niciun spectacol al vreunui artist român până să vin la Cluj. Cred că e grozav că am avut ocazia să vedem și două spectacole de-ale voastre. Chiar s-a simțit ca un schimb; am ajuns să aflăm multe despre Reactor și am învățat multe. Pe de altă parte, fiind într-un colectiv atâta timp, mi-am dat seama că majoritatea spectacolelor nu sunt făcute de colective. Peisajul teatral german este foarte mult despre vocea unui regizor și, de cele mai multe ori, e vorba despre un singur om cu o viziune. Asta mă cam ține departe de a lucra cu un regizor. Dar după ce am văzut spectacolele voastre, m-am gândit că poate e posibil să faci un astfel de proiect care să fie ușor și fluid. Ne-a inspirat mult să vedem asta.

Simon Will: În ceea ce privește așteptările, eu încerc mereu să opun rezistență. Refuz să am așteptări. Dar am avut o ușoară îngrijorare că nu o să îmi placă spectacolele voastre, pentru că știam că montați piese de teatru și, în general, mie nu îmi prea plac piesele de teatru. Dar mi-ați deturnat complet așteptările. Sunt multe feluri în care poți lucra colaborativ, iar noi avem uneori niște puncte de interes sau lucrăm mai întâi cu forma și apoi apar tematici. Pe când voi, la Reactor, aveți totuși un material tematic de la care începeți.

Oana Mardare: Pentru mine a fost neașteptat să înțeleg în profunzime felul de a lucra al Gob Squad. Iar voi ați tot zis: „Așa facem noi!” și acest efect, aproape performativ, această convenție a devenit foarte puternică. Și mie mi-a rămas ceva în minte, ca o mantră din discuția despre etapele și dezvoltarea companiei, când unul din voi a zis despre cum facem structurile invizibile vizibile. Și la Reactor e acest moment de dezvoltare în care încerc să îmi dau seama cum lucrăm la un nivel invizibil.

S.P.: Și mie mi se pare interesant cum procesul acestui atelier ne face, de fapt, să reflectăm asupra propriei noastre munci. De exemplu, la atelier, aveam o discuție și unul din actori mi-a zis: „Practic, atunci când începeți un proiect, voi nu știți subiectul, tema sau forma și cumva o descoperiți în timp ce faceți, nu?” Și m-am gândit că e un lucru cam riscant, nu?

P.I.: Următoarea întrebare are legătură cu modul vostru de lucru non-ierarhic, cu metode de devised theatre. Acest mod de a pasa responsabilitatea, de a o împărți și de a nu vă asuma că o singură persoană are puterea într-un proces artistic, e conectat la un sistem de încredere în fiecare membru al companiei voastre. Cum se poate construi un asemenea sistem și cât durează să se construiască?

S.P.: Cred că baza pentru genul ăsta de sistem e ca fiecare să fie devotat și să creadă într-un sistem non-ierarhic. Cred că modelul nostru a fost mai degrabă felul în care oamenii ar lucra într-o formație – fac muzică împreună. Iar un moment crucial a fost acum 10 ani când am început consilierea, un fel de terapie de grup, și atunci a apărut comentariul despre a face vizibile structurile invizibile și responsabilitățile care în mod inevitabil apar într-un grup, ca să le putem îmbunătăți.

S.W.: Când am venit eu în Gob Squad, compania avea deja 5-6 ani și, înainte de toate, era acest angajament al tuturor într-o structură non-ierarhică. Dar nu aveam multe resurse, habar n-am cum îmi plăteam chiria. Și, bineînțeles, am avut noroc, pentru că lucrurile au început să meargă și dintr-odată a trebuit să construim structuri cu cine face munca?, cu cât plătești?, e cineva care muncește mult prea mult, dar nu zice nimic?… Și e interesant că doar în ultimii 10 ani Gob Squad a început să vorbească foarte concret despre bani și îți dai seama cum banii sunt ceva foarte subiectiv și că oamenii au o relație foarte diferită cu banii. Și atunci trebuie să restructurezi și să tot restructurezi, e mereu un work in progress. Dar lucrul cel mai important e baza de care a zis Sean: există consens în grup? Există o valoare fundamentală cu care lucrăm pentru a găsi un acord?

S.P.: Cred că întrebarea e: avem același vis? Dacă da, atunci restul poate continua. Dacă nu împărtășești același vis, poate să fie complicat. La început, pentru primul proiect, eu și Sarah am scris un proiect pentru a strânge bani și le-am spus celorlalți: „Am primit banii să-l facem, dar nu vrem să fim liderii, nu vrem să fim regizori. Visul nostru este să lucrăm colectiv. Vă băgați?” Așa că acel moment a fost o mică piatră de temelie.

O.M.: Înțeleg acest vis artistic și valoarea despre care vorbești, dar la un nivel foarte practic, pentru mine ideea de ierarhie e poate o structură a responsabilității. Mă întreb dacă poți translata asta atunci când dezvolți o echipă de management și alte aspecte diferite. Pentru că în termeni administrativi, văd că aveți un sistem destul de clasic: există un manager al companiei, există departamente.

S.P.: Desigur, pe măsură ce compania a evoluat, unii oameni au avut tendința să se specializeze în anumite domenii. Nu e ca și cum toată lumea face de toate tot timpul, dar e foarte rar ca cineva din birou sau din echipa de management să aibă, să zicem, unica responsabilitate pentru ceva anume. Un element important e, de fapt, partea financiară: toată lumea e plătită la fel pe oră. Deci chiar și în această structură nu există cineva mai puternic sau mai slab.

P.I.: Cum poate un grup de artiști să fie coeziv și unit respectând diferențele dintre membri?

S.P.: Cred că munca pe care o facem trebuie să fie flexibilă, liberă și suficient de deschisă cât să conțină diversitatea de personalități și de abordări. De exemplu, în spectacolul Are you with us? există multă libertate în așa fel încât oamenii își găsesc locul. Cred că spectacolele în care ne place să jucăm sunt cele care au un echilibru bun al unei structuri și al unei viziuni clare, dar există suficient loc liber.

S.W.: Mai sunt și alte proiecte în care structura muncii în sine are capacitatea să conțină dorințele diverse ale grupului, dar mă gândesc și la multe exemple când ajungeam la premiera spectacolului și, cu o seară înainte, noi încă aveam discuții pasionale despre ce final ar trebui să aibă. Uneori, lucrurile se rezolvă de la sine prin intermediul realității și alteori, nu se rezolvă niciodată. Noi nici nu suntem un grup care să zică: hai să votăm și dacă majoritatea votează albastru, atunci e albastru. Încercăm să rezistăm acestei metode de lucru. Mă gândesc că poate ar trebui să încercăm un proces în care să fie Sean și Sarah lideri și ei să decidă. E ceva ce am luat din structura voastră.

O.M.: Cred că e ceva în a lucra cu tipul ăsta de încredere, de a lăsa pe altcineva să decidă când simți că dintr-un motiv anume acea persoană știe mai bine. Nu știu dacă e bine sau rău.

S.P.: Asta aș vrea și eu să știu – cum îi dai cuiva acea încredere? Aș vrea să pot face asta. Dar odată ce ai mers pe calea Gob Squad, unde toată lumea trebuie să se alinieze, e oare posibil să dai altcuiva încrederea? Nu știu.

O.M.: Cred că acest răspuns, în cazul Reactor cel puțin, e individual. Pentru mine, principiul e cel al încrederii, pentru că Reactor a pornit când eram foarte tineri și am început să investim unii în alții, să vedem cum fiecare se dezvoltă, pentru că oamenii au propriile căutări, au intuiții artistice. Iar pentru mine încrederea e despre spațiul pe care ni-l dăm chiar dacă eșuăm, e despre a da un spațiu sigur.

P.I.: Mă gândeam că una din diferențele dintre Reactor și Gob Squad e faptul că voi ați înființat această companie făcând performance-uri în care toată lumea joacă, ceea ce nu se aplică în cazul Reactor. Noi avem oameni care nu au fost niciodată pe scenă și care au o funcție foarte specifică în procesul de creație. Bineînțeles, încercăm și noi metode de devised theatre, dar nu se întâmplă până la capăt. E un alt fel de coordonare în procesul artistic și cred că s-a întâmplat o singură dată să lucrăm la Reactor în felul ăsta, în care să hotărâm împreună tot, toată lumea e pe scenă și avem această democrație participativă care consumă timp și energie. Iar în cazul vostru, asta se întâmplă de foarte mulți ani. Înțeleg că, din punct de vedere artistic, aveți această migrare a puterii, dar și refuzul de a lucra cu o piesă de teatru ca bază pentru un spectacol sau cu un regizor care să conducă totul. Gândindu-mă la putere, și la raporturile de putere, ce fel de statement politic se poate înțelege din dinamica companiei voastre? Felul în care lucrați împreună în acest colectiv are mult de-a face cu felul în care resimțiți voi acest context socio-politic global.

S.P.: Suntem niște mici colectiviști socialiști, dacă vrei, un organism mic într-o mare imensă a capitalismului. Cred că modul în care ne-am dedicat acestui proces colectiv, acestei politici de plată egală – asta e viața noastră. Trebuie să începi cu o bulă mică, ca cea în care ne organizăm noi. Nu zic că asta va influența sau va schimba lumea, dar poate schimbă lumea noastră un pic de tot.

S.W.: Suntem o companie finanțată de stat într-o Germanie foarte bogată și nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să ajung la vârsta asta și că o să trăiesc din a face performance-uri timp de 30 de ani.

S.P.: Când am sărbătorit 20 de ani, discutam despre cum putem marca acest eveniment și ce am hotărât a fost să facem un mini festival cu mai multe colective. Nu prea am arătat producții Gob Squad, dar am luat clădirea HAU pentru 3 zile și am arătat filme făcute de colective, am invitat creații ale altor artiști, am avut chiar și niște grupuri non-artistice care au făcut niște prezentări. Poate ăsta e un exemplu de creștere, de susținere și de oferit spațiu acestui mod al nostru de a face lucrurile, anti-lider, anti-geniu.

P.I.: Asta mă duce către următoarea întrebare legată de impactul teatrului în comunitate. Poate teatrul să ajute o comunitate sau nu?

S.P.: Cred că prima întrebare e: care e comunitatea ta? Pentru că în cazul nostru, niciunul din noi nu e din Berlin și atunci nu știu care e comunitatea noastră. Oana, tu ai sau poți identifica comunitatea voastră?

O.M.: După 2 ani de pandemie, simt că artiștii sunt comunitatea mea, grupul meu de artiști. În ultimii doi ani, ce m-a preocupat în mod constant legat de comunitatea mea a fost cum va supraviețui?, cum va continua? Iar acum, când am început să avem iar spectacole cu sala plină, pentru mine e foarte emoționant să văd că oamenii vin. Nu știu cine sunt – cred că am avut o bulă la un moment dat, dar acum nu mai recunosc fețe. Dacă oamenii vin în continuare la teatru, îmi dă un sens și începe să dea sens și muncii artistice. Pentru că asta a fost criza în timpul pandemiei, pierderea sensului propriei munci. Așa că, în acest moment, nu prea pot să zic care e impactul, dar simt cumva că am găsit iar un partener de dialog și spectatorii confirmă nevoia ca noi să existăm și asta ne face fericiți. Încep să simt un impact la nivel individual asupra oamenilor care vin, care au propriile căutări, propria lor digestie a întregii experiențe de viață și care au nevoie de o experiență prin care să descopere ceva nou sau poate un răspuns. Pe de altă parte, am o altă conversație cu oameni diferiți care tot cer ca teatrul să fie divertisment – să nu mai fie greoi, doar să-i distreze, să-i ajute să scape de realitate. Poate și pentru că realitatea a devenit copleșitoare.

S.P.: Și funcția asta e foarte importantă: să distrăm oamenii, să îi ajutăm să se deconecteze, dar să îi și ajutăm să se conecteze sau să gândească, să proceseze emoții sau gânduri. Și desigur, fizic să fim împreună și să împărtășim o experiență. Toate astea sunt lucruri pe care le putem face și chiar le facem. Revin la întrebare – nu știu cine e comunitatea noastră…

S.W.: Ca persoană care nu face sport, căreia nu îi place să vadă un meci de fotbal și care nici nu merge la biserică, teatrul e pentru mine un loc în care merg și simt că fac parte dintr-o comunitate. Și cred că e o comunitate globală extinsă din anumite puncte de vedere, ceea ce ar putea fi un motiv pentru care e urâtă de anumite facțiuni politice. E o frântură, dar îmi amintesc că în prima zi de atelier, am avut o discuție despre empatie și jucam jocul cu cele două triburi și cineva a avut un discurs foarte convingător împotriva empatiei, care e de fapt un concept foarte coroziv. Mi-a rămas în cap ideea asta. Pentru mine asta face teatrul: e capabil să îmi schimbe părerea despre lucruri. E necesar să conectezi și să deconectezi oamenii? E foarte necesar. Nu e ca și cum pretinzi că schimbi lumea, dar e parte din a fi în viață și de a fi o persoană care gândește.

P.I.: Mă gândesc că teatrul presupune să fii prezent în același timp și în același spațiu și nu ajunge la oameni la fel de mulți cum o fac alte arte ca filmul, muzica… Teatrul chiar îți cere să fii acolo, pentru că altfel ratezi actul artistic. Desigur, cu pandemia avem acces și la spectacole online, dar nu e același lucru. Și atunci mă întreb, e oare teatrul ineficient ca artă, din punct de vedere politic și social? Și mai am o întrebare răutăcioasă: putem acuza teatrul de comodificare a suferinței noastre sau a altor persoane?

S.W.: E o întrebare atât de bună. Chiar cred că teatrul e ineficient și de asta e și așa de bun. Nu are niciun sens în contextul capitalist, iar din punct de vedere economic, e un dezastru. Și apoi, dacă comodifică suferința altora? Probabil face și asta uneori. Cu siguranță, despre multe produse culturale, de la știri la Netflix, ai putea zice că exploatează, sug durerea din alții pentru propriul câștig. Dar te poți gândi și la alte exemple care nu fac asta. Poate ar trebui să fie mai specifică întrebarea: Oare exploatez eu durerea și suferința altora pentru propriul beneficiu și câștig? Sau există o altă intenție în spatele muncii mele? În cazul Gob Squad, nu cred că facem asta. Și nici voi nu pare că faceți asta, din ce am văzut.

S.P.: În mod cert e posibil ca teatrul să depășească limita și să ajungă pe teritoriul exploatării. Mă gândeam la producția noastră din timpul pandemiei – Show me a good time!. Doisprezece ore umblam pe străzi și vorbeam cu tot felul de oameni și nu ai când să editezi sau să reflectezi la ceea ce faci. Odată, Simon a vorbit cu un om fără adăpost, iar din punctul meu de vedere a fost o discuție foarte interesantă și emoționantă cu o persoană care, din câte am înțeles, și-a dat acordul să fie în spectacolul nostru. Dar au existat comentarii online că nu ar fi trebuit să vorbească cu acea persoană, că e exploatare. Cred că e interesant când ești aproape de linia asta fină.

P.I.: Care e poziția voastră în ce privește istoria? Pentru că și voi sunteți parte din istoria artelor spectacolului, o parte importantă pentru că existați și faceți teatrul pe care îl faceți. S-a schimbat ceva în acești 30 de ani? Ați avut senzația asta că sunteți Gob Squad și oamenii au așteptări mari de la voi? Să faceți de fiecare dată ceva nou, ceva relevant? Și la nivel intern, al colectivului vostru, ce așteptări aveți de la voi înșivă?

S.W.: Suntem într-un moment anume în care și noi reevaluăm versiunile noastre asupra istoriei. Ai putea spune „moștenire”, care e un termen grandios, dar da, sunt interesat de felul în care moștenirile artiștilor sunt păstrate. Iar noi, ca Gob Squad, am făcut câteva cărți care rămân și sunt multe lucruri înregistrate. Unii artiști încearcă să aibă controlul asupra istoriei despre ei. E o întrebare dacă și noi vom încerca să avem acest control. Mie nu îmi pasă atât de mult dacă își va mai aduce cineva aminte de mine sau nu.

S.P.: Cu cât mergem mai departe și avem și mai multă istorie, cu atât mi se pare mai opresiv și mai inconfortabil, pentru că teatrul e despre a fi în prezent și despre a te gândi la proiecte viitoare. Eu nu prea am notițe sau scenarii din proiectele trecute, nu mă deranjează că unele nu sunt filmate sau că am uitat titlurile. Chiar nu îmi pasă. Pentru că e vorba despre a fi în prezent și ești parte din această conversație culturală în care se produce atât de mult, nu doar în artă, ci în societate, în general. Eu nu vreau să mă gândesc la moștenirea sau la istoria noastră, vreau să mă gândesc la acum și la ce urmează. Iar în termeni de ce așteptări avem noi de la noi înșine, cred că e deschiderea către nou, către noi idei, să nu ne repetăm sau să fim după rețetă.

S.W.: Voi încercați ca Reactorul să fie păstrat în amintire?

P.I.: Nu știu să răspund. Cred că suntem încă foarte tineri ca să ne simțim parte din istorie. În comparație cu Gob Squad, noi avem doar 8 ani și am început acest proiect diferit de voi, de asta îmi e foarte greu să mă gândesc la propria istorie. Eu revizitez în mod constant istoria teatrului atunci când lucrez la ceva, ca un fel de confirmare sau validare.

O.M.: Mă interesează istoria noastră, să înțeleg evoluția, procesul, transformarea, etapele. Cred foarte mult în etape și faze și am încercat să mă gândesc cum poate fi următoarea etapă de evoluție, dar mi-ar plăcea să fac exact așa cum ai spus și tu, Sean, să șterg și să uit numele proiectelor. E bine să renunți, pentru că volumul e enorm și pare că atunci când te strofoci foarte mult să menții ceva în arhivă, e ca și cum ai crede prea mult în tine. Pe de altă parte, Petro se uita pe site-ul vostru și ne-a trimis ceva despre istoria voastră de-a lungul anilor. E foarte interesant să existe așa o documentare.

S.P.: Să știi că se oprește în 2014, nu am mai avut motivație să scriu despre ultimii 8 ani.

S.W.: Ce îmi place la istoria de pe site e că e foarte ireverențioasă. Foarte des, mai ales în artă, există poziționarea asta: „și apoi am avut o idee nemaipomenită să facem aia…” Ca și cum ar fi fost totul gândit. Pe când, istoria Gob Squad e într-un fel o lucrare de artă în sine, în sensul în care recunoaște că e un dezastru, că nu noi am luat o decizie, a fost ceva ce a trebuit să facem, aveam doar atâția bani atunci. E mult mai anarhic și mai dezordonat.

S.P.: OK, sunt inspirat! Ar trebui să scriu, m-am oprit după aniversarea de 20 de ani. Obișnuiam să scriu la finalul fiecărui an, ca un ritual. Gata, mă apuc de scris!

 

Editare și traducere din limba engleză de Petro Ionescu

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide