Despre libertatea de a face ceva ce nu ești sigur că poți să faci. Tinerii înscriși în Academia de Dans și Performance, programul de formare în dans și performance de la CNDB

ANIVERSARE – Jurnal de regizoare
noiembrie 23, 2022

Mi-am dat întâlnire cu trei dintre cursanții Academiei de Dans și Performance, o inițiativă a Centrului Național al Dansului București dedicată artiștilor interesați să se formeze ca dansatori și performeri profesioniști. Practic, 12 tineri români și bulgari, majoritatea cu studii în Actorie și Coregrafie, au intrat într-un training intensiv pentru un an de zile. Broadway, Teatrul Balșoi, Opera Garnier, Batsheva Dance Company, Tanzfabrik Berlin, ImPulsTanz Viena etc. sunt doar câteva dintre entitățile de spectacol și performance cu care lucrează dansatorii și coregrafii care îi pregătesc zilnic, în Sala Stere Popescu, după cele mai actuale standarde în domeniu. George Pleșca, Roxana Popa și Matei-Alexandru Miclea au spart gheața și-au răspuns cu multă asumare curiozităților mele, într-o intimă conversație în patru…

 

Mihai Ivașcu: Hai să vă cunoaștem mai bine, dar „indirect”. Cum arăta ziua în care ați văzut „casting-ul” CNDB pentru Academia de Dans și Performance? Ce stare aveați, ce făceați, care a fost primul gând?

Matei Miclea: Eram în Baia Mare când s-a anunțat casting-ul. Și chiar mai apoi am mers la București, pentru că aveam audiție la P.A.R.T.S. Mă aflam într-o perioadă în care căutam ce vreau să fac (n.r. după liceu), dacă să dau la teatru, la dans… sau să aleg total altceva. Și chiar atunci, în București, o colegă care terminase prima promoție din Academie (n.r. 2019) mi-a propus să mă înscriu pentru asta, a doua. Mi-a zis cât de mult a schimbat-o – pentru că, după Academie, ea a intrat la P.A.R.T.S. – și mi-a plantat asta în cap.

Mihai Ivașcu: Scuze că te întrerup, tu mai făcusei dans?

Matei Miclea: Da, doi ani cu un coregraf băimărean. Dar la nivel de hobby, adică pentru majoritatea din grupul ăla era hobby, deși ne antrenam în fiecare zi. Aveam niște performance-uri, nu știu cum să zic, fiecare avea partea lui și momentele puteau funcționa și fără unul sau altul. N-a fost o chestie extrem de serioasă, dar a fost o bază.

Mihai Ivașcu: Alte amintiri pe ziua anunțului? (n.r. surâd) Erai în pijamale, în oraș?

Roxana Popa (n.r. surâde): Hai că-ți zic eu! Să știi că tot de Laura Murariu am aflat (n.r. absolventa la care Matei face referire). Bun! Adevărul e că stăteam în pat, fumam o țigară, și eram indecisă dacă să fac asta sau nu, pentru că voiam să continui cu masterul.

Mihai Ivașcu: Tu ce-ai terminat?

Roxana Popa: Coregrafie la „George Enescu”, în Iași, dar numai licența. Ei, și după un timp, cam o săptămână, am luat hotărârea și m-am înscris la Academie. A fost un pas destul de mare, pentru că a trebuit să mă mut… din nou – eu sunt din Brăila. Na, mutările îmi creează un disconfort. Pentru că trebuie să cunoști oameni noi, din nou, și trebuie să te obișnuiești cu alt tip de personalități, dar am considerat că e momentul să fac ceva nou și să schimb ceva în viața mea. Așa c-am mers mai departe și iată-mă aici.

George Pleșca: Eu nu-mi amintesc exact când și unde am văzut. Știam de program pentru că am vrut inițial să particip la prima ediție, dar am dat la master atunci și nu s-au mai pupat lucrurile. Tot Artă Coregrafică am terminat, dar la București. (n.r. altfel) Cred că într-o zi mergeam acasă de la o repetiție, cred că eram cu Mariana Gavriciuc (n.r. coregrafă și cursantă în program), și i-am zis în treacăt „băi, cred că dau la Academie, ai văzut că se face și anul ăsta?”, și mi-a zis că și ea s-a înscris (n.r. surâde). Pentru că mai colaborasem cu ea și pentru că mai știam și de alți oameni care s-au înscris, gândul unui colectiv care funcționează m-a convins.

Mihai Ivașcu: Știi ce sunt curios? De obicei, la vârsta noastră – sigur, aici Matei e-o excepție (n.r. pentru că are 18 ani), mai degrabă ești pus pe a face; în sensul că, la 23-24-25 de ani, îți zici că, pentru această etapă, perioada de acumulare s-a cam încheiat, respectiv îți dai timp, ca artist sau profesionist, să faci, să creezi, să lucrezi, și mai revii, după o vreme, dacă consideri, cu altă specializare, un doctorat etc. Așa se întâmplă de regulă. Însă programul ăsta pare că-l pune pe a fi un pic mai sus decât pe a face, iar voi sunteți mai interesați de acumulare…

Roxana Popa: În momentul în care m-am hotărât să aplic, am decis, de fapt, că pentru a fi un coregraf bun trebuie mai întâi să trec prin a fi un dansator bun. Iar eu nu mă consideram deloc o dansatoare bună, ceea ce însemna că trebuia să mai acumulez și să mai învăț lucruri, pentru a da mai departe din cunoștințele mele dansatorilor sau viitorilor colaboratori. Trebuie să știi ce înseamnă să treacă anumite tehnici prin corpul tău.

Matei Miclea: Uite, eu din clasa a VI-a puteam să-ți jur c-o să dau la Actorie. Și am ajuns în clasa a XII-a să am (n.r. surâde) mișcarea mea de rebel, și am zis „bă, nu, dau la Coregrafie”. Adică nu mi-am permis, până mai recent, să-mi iau libertatea de a face ceva ce nu-s sigur că pot să fac. Chiar dacă nu am încă tehnica și nu am pregătirea, simt foarte tare că e ceva ce vreau să zic prin mișcare. Am un carnețel în care scriu lucruri și notam acolo, în perioada casting-ului, „Nu știu care e viitorul, dar acum mă opresc la dans”. Oricum, n-aș putea face nimic altceva decât artă, pentru că mie mi se pare că orice alt domeniu îți cere să te prefaci mai mult decât arta, și-atunci pentru mine ar fi ca și cum m-aș trăda. Așa că n-am ales Actoria, n-am ales nici ceva „mai serios”, ci dansul, (n.r. cu bucurie), gândindu-mă „ia, ce-ar fi dacă, cum ar fi să pot și eu?”.

George Pleșca: Nu cred că se exclud, partea de învățare, ideea de a fi un student etern și de a fi dispus să acumulezi informație în continuare cred că e crucial, să nu spui la un moment dat „gata, nu mai vreau să învăț”. Înțeleg cumva, poate te referi mai mult la –

Mihai Ivașcu: – la structura…

George Pleșca: …la structura educațională efectivă, da, că suntem implicați într-un program. Dar, din nou, asta nu cred că anulează partea creatoare inerentă pe care fiecare din noi o dezvoltă la un moment dat. Personal, am vrut să mai acord un an înainte de a începe explorarea – sau nu explorarea, că deja am început-o –, înainte să fac un pas mai mare, poate, către necunoscut. Iar Academia era un prilej foarte bun de a ieși din zona de confort, de a schimba oamenii, de a înțelege lucrurile altfel sau de a reînțelege anumite principii pe care le-ai mai auzit, ascultat, asimilat și așa mai departe.

M.I.: Hai să schimbăm un pic registrul. Mergeți la Academie de luni până vineri, 4-5-6 ore pe zi, și ați avut deja câteva mari întâlniri: cu Lucas Viallefond, Miriam Althammer, Galina Borissova și Laura Aris, iar acum cu Iva Sveshtarova. Îmi povestiți și mie o „fază”? Poate sună frivol, dar, dincolo de învățare, voi petreceți, pur și simplu, timp; se adună momente de diferite coloraturi, rămâi cu ele.

G.P.: (n.r. râzând) Eu o să rămân cu o amintire de la un curs de-al Galinei, unde deodată a adus un ciorchine de strugure, fără să ne zică nimic, și nu mai știu cum a ajuns ea la propunerea de-a face un solo plecând de la această mișcare cu ciorchinele. Ea ne lăsa să umplem golurile de la sine, nu ne impunea o anumită direcție, era foarte volatilă în sensul ăsta. Și-a început un performance! (n.r. amuzat) Pe rând am pasat ciorchinele de la unul la altul, s-au dezvoltat anumite momente, am început să aruncăm cu boabe, să facem zeamă pe jos, să mâncăm-dansăm, a fost așa, un mic vis funny… Galina avea această calitate de a distra și de a securiza, nu știu dacă era intenția ei, dar îi ieșea.

M.I.: Cu ce propuneri și metode au venit profesorii?

R.P.: Dacă Galina investiga deconectarea de mișcare, Lucas Viallefond ne-a împins un pic limitele din punct de vedere corporal, dar în același timp ne-a învățat că tot ce contează e să-ți antrenezi mintea înainte de corp.

M.M.: Asta mi-a plăcut – Lucas a zis în multe rânduri că sensul atelierului nu trebuie să-l găsim în timpul atelierului, îl putem găsi la o lună după sau la doi ani după. Chiar mi se pare că sensul a tot ce facem se concretizează în timp. La Miriam mi-a plăcut foarte mult felul ei de a „despica” istoria, ea are o teorie foarte interesantă cum că istoria verbală poate genera mișcare „ancestrală” în corpurile unor artiști. Istoria povestită, în interviuri de exemplu, poate fi transmisă și asimilată, ca un depozit străvechi, de corpurile lor, chiar dacă nu știu contextul. A stat doar o săptămână și n-am avut atâta timp să aprofundăm, dar a lăsat niște idei în noi.

M.I.: O remarcă sau un cuvânt asupra celorlalte prezențe pedagogice de până acum din program, cele din România…

M.M.: Cu Andreea Belu am făcut pilates și yoga, pilates a fost (n.r. surâzând) un pumn in the back of the head, pentru că mi-am dat seama, brusc, de multe lucruri despre corpul meu. E mișto, e greu. Irina Botea Bucan…. Hmm! Jovială, ăsta-i cuvântul pentru ea.

G.P.: Iar cu Carmen Coțofană am făcut o introducere în lumea baletului, limbajului clasic. Am trecut foarte rapid prin istoria acestui stil de dans, apariția și dezvoltarea lui în timp. Practicăm fundamentele dansului clasic: poziție, postură, gestualitate, intenție, dar încă suntem la pași micuți. Un cuvânt? Aliniere. Sau poate regal.

M.I.: Sunt curios dacă voi folosiți, cu ghilimele, să zic așa, alt corp pentru fiecare modul.

G.P.: Da, interesantă întrebare. Cred că da! Mai ales la început, când te poți simți… străin în corp pentru că ți se cere mereu altceva. Dar pe parcurs, cu mici ajustări, cred că poți să adaugi informația în propriul corp.

R.P.: Pentru mine, la început – primele două săptămâni – a fost liniar. Încercam să nu-mi formez o părere exactă despre tot ceea ce se întâmplă și doar să fiu atentă la ce se întâmplă. Dar, înaintând cu programul, ajung să îmi consum energia la un curs, apoi să-mi refac energia pentru celălalt curs sau, eventual, s-o schimb, ori să fac diferența între ele. Și necesită un alt corp, pentru că-ți creezi un alt mindset în funcție de ceea ce se cere la cursul respectiv.

M.M.: Băi, pentru mine… (n.r. râde) corpul ăsta e, ăsta-l am! Hai să zic că poate e un atelier la care poate să facă cu 2% mai mult, încerc să-l adaptez. Evident intru cu alt mindset la pilates decât la un atelier de dans, dar tot ăsta-i corpul.

M.I.: Știți, când te întorci acasă dintr-un loc, și-ți lași haina, ghiozdanul, fularul, ce mai ai, ai un seniment – atunci, la intrarea în casă. Nu intri la fel în fiecare zi, chiar dacă vii din același loc, dar dacă faci o „medie”, simți ceva în acea primă jumătate de oră de când ai ajuns acasă.

M.M.: Am rămas cu o chestie pe care ne-a zis-o Lucas, chiar în primele zile de Academie: în fiecare zi încerci și în fiecare zi eșuezi. Dar dacă încerci și eșuezi, și încerci și eșuezi, după câteva zile o să-ți iasă, și-o să găsești alte trei lucruri la care eșuezi (n.r. surâde). În proporție de 70-80%, când mă-ntorc acasă e gândul „astăzi nu mi-a ieșit, dar poate mâine…”.

R.P.: (n.r. în glumă) De obicei când ajung acasă mi-e foame. Așa că ies pe balcon, fumez o țigară. (n.r. altfel) Și-n timp ce fumez țigara, evident că nu mă gândesc la ce-o să mănânc, ci fac o analiză a tot ce s-a întâmplat în ziua aia la Academie. Mă gândesc ce mi-a ieșit, ce nu mi-a ieșit, ce trebuie să construiesc pentru săptămâna viitoare, mă gândesc și la colegi foarte mult… E o chestie foarte diferită de la zi la zi; e, oricum, o stare de bine. Reflectez la asta mereu și, reflectând, poate că nu găsești răspunsuri azi, nici mâine, dar devii creativ și găsești o pistă care te duce la răspunsul final.

G.P.: Nu-mi adun gândurile până la punctul în care prind formă – pentru că, după Academie, de obicei am alt angajament; iar când ajung acasă e-o deconectare. Încerc să las în spate ce am făcut. Dar mă simt împlinit, încărcat și pofticios de mai mult. Sunt de acord și cu Matei, există acest ciclu încercare-eșuare în permanență, but this is like the learning curbe – nu mă deranjează, nu mă simt frustrat, uneori mă simt ușor enervat, dar sunt niște nervi care mă ambiționează (bine, sunt și perfecționist și asta e toxic uneori). Per total, când ajung acasă mă simt motivat și mai am niște endorfine în mine care mă cheamă înapoi.

M.I.: E o mică modă azi cu noțiunile de performance și de performer; toată lumea zice că-i performer, iar să spui că faci teatru sau dans a căpătat, deja, în unele contexte, o patină. Dar ce-i mișto și adevărat e că voi chiar faceți asta pe bune: performance. Adică termenul are un înțeles solid – v-am văzut la sală, nu-i teatru, nu-i dans. Chiar dacă există, firește, foarte mult dans și, la unele module, o „impostație” dramatică, cadrul larg îl face, din punctul meu de vedere, performativitatea. Cum vă raportați voi la această condiție de performer?

G.P.: Trebuie să fii disponibil mereu. Să fii apt de a primi o informație, de a o înțelege și de a o transforma pentru a exprima ceva. Sau pentru a te adapta ușor. E o stare perpetuă starea de performance.

M.M.: Dacă nu mă înșel, în dans, termenul a început odată cu postmodernismul, cu generația anilor 60-70, pentru că voiau să fie cei care fac. E o diferență fină între a-ți numi munca arte vizuale, teatru, dans, și a o numi din perspectiva lui „a face”. Distrugi o barieră – de aici până aici sunt într-un domeniu, de-aici până dincolo în altul.

G.P.: (n.r. în glumă, cu referire la interviu) Ăsta-i un performance.

R.P.: Când m-am înscris în Academie, cumva n-am mai citit Performance, am citit numai Academia de Dans. Iar când am ajuns aici și-am observat cum e, am zis „ok, trebuie să-mi folosesc creativitatea pentru a crea ceva despre care nu știu în totalitate ce înseamnă”. M-am panicat (n.r. surâzând) și-am început să-ntreb pe toată lumea ce-i un performance, în ce constă un performance. Abia acum descopăr ce înseamnă pentru mine, cu adevărat, performing arts. Nu știu dacă pot să-ți răspund acum dacă mă identific cu statutul de performer, dar pot să-ți răspund peste câteva luni. (n.r. râde)

M.I.: Ok, te mai întreb. Aș vrea să vă „bârfiți” colegii. Să ziceți ceva bun despre fiecare…

M.M.: Cabiria… (n.r. Cabiria Morgenstern)

R.P.: Foarte inteligentă.

M.M.: La Cabiria mi se pare tare că are studiile de Actorie terminate, face și master, și își dedică timp și unui alt domeniu ca să se contureze mai puternic ca artistă. E exact cum ai zis tu, ești la master la Actorie și nu te mai gândești altfel, dar uite că unii se gândesc.

G.P.: Fermă, curajoasă.

M.I.: Hunor… (n.r. Hunor Varga)

R.P.: Are o personalitate aparte…

G.P.: Stilat!

R.P.: (n.r. jucăuș) Daaa!

G.P.: Are mult potențial creativ.

M.M.: (n.r. zâmbind) E strălucitor, umple toată camera.

M.I.: Eva? (n.r. Eva Danciu)

G.P.: (n.r. pe gânduri) Eva…

M.I.: Mie mi se pare rezilientă.

G.P.: În ce sens?

M.I.: Cu sensul că…

G.P.: Durabilă?

M.I.: Da, da, e durabilă, are dedicare pe termen lung – așa o văd eu.

G.P.: Îmi inspiră liniște. (n.r. altfel) Pare că she could break through something, at some point. E cumva în cochilie.

R.P.: N-am apucat încă s-o cunosc foarte bine, dar din afară e așa, emotivă…

M.I.: Liniștea dinaintea furtunii?

R.P.: Da, pare că are foarte multe de spus, (n.r. altfel) dar momentan le ține.

M.M.: O fire foarte puternică, în sensul ăsta. Pare că are un univers întreg în ea.

M.I.: Anca! (n.r. Anca Stoica)

G.P.: (n.r. decis) Anca e o flacără… pistruiată.

M.M.: (n.r. cu înțeles) O broască! Da, ne-am desenat acum ceva timp la un curs cu Galina, ne-am luat pe fiecare în parte, cum își vede persoana corpul și cum i-l văd ceilalți. Și Anca s-a descris ca o broască, pentru că-i place, când dansează, să nu stea nici cu totul vertical, nici la podea, și e mereu pe middle level

G.P.: (n.r. gingaș) O broscuță-n flăcări.

M.I.: Sergiu… (n.r. Sergiu Diță)

R.P.: Mie mi se pare Sergiu un foarte bun dansator. Asta pot să zic sigur și pentru mine e de-ajuns.

G.P.: Sergiu e… o lamă de ras.

M.I.: Mișto asta!

G.P.: Poate să curețe și să finiseze, dar în același timp poate să taie, la nevoie. Ambivalent.

M.I.: Alexandra? (n.r. Alexandra Vieru)

M.M.: Alexandra ne luminează fiecare dimineață. She is the funny one. Dar, pe cât de amuzantă e, pe atât de înțeleaptă.

M.I.: Mariana… (n.r. Mariana Gavriciuc)

G.P.: Mariana e curiozitate, e ambiție și… putere. (n.r. altfel) Mereu îmi vine s-o descriu ca puternică, dar asta e-o aparență, e-o mască – reală, de altfel. Mariana e extraordinar de catifelată sub masca puterii.

R.P.: Mariana pentru mine e o inspirație. E superbă. Am fost la un spectacol de-al ei și numai la ea m-am uitat.

M.I.: Roxana, zi-mi de Bogomil! (n.r. Bogomil Menchise, dansator la Opera și Baletul din Sofia)

R.P.: Bogomil e stoic! Nu glumesc, e foarte cugetător.

M.I.: Ziceți și de Nelly. (n.r. Nelly Georgieva, dansatoare la Opera și Baletul din Sofia)

G.P.: Nelly plutește. Simt că și ea are lucruri multe de spus, le ține în frâu puțin, încă ne mai tatonează. Am văzut că, din punct de vedere al mișcării, înțelege lucruri foarte rapid.

R.P.: Nelly își cunoaște corpul foarte bine.

M.I.: George, zi-mi de Roxana. Roxana, de Matei. Matei, zi-mi de George.

M.M.: George este ca un… ca un… nor de furtună. Extraordinar de plin de apă, adică un nor din ăla nervos care urmează să verse tot, dar în spatele căruia se află un univers de lumină.

R.P.: Wow!

G.P.: Pfa!

M.I.: Mon Dieu!

(n.r. râdem toți)

R.P.: Matei e un băiat foarte ambițios, care-și dorește foarte mult de la el. Enorm! Mi-a zis o dată că vrea să renunțe (n.r. în glumă) și-mi venea să-l bat! (n.r. Matei râde) Mă bucur că și-a revenit. Trebuie să știe că e pe drumul cel bun și că-i creativ și că, în timp, o să ajungă la rezultatele pe care și le dorește.

G.P.: Adaug și eu puțin la Matei. Matei… e în proces de… apariție. Trebuie să devină ușor-ușor Pasărea Phoenix. Să-și găsească propria moarte – prima.

R.P.: (n.r. ludic și admirativ) Maaamă!

M.I.: (n.r. în asentimentul Roxanei) Daaa!

G.P.: Roxana e un nisip fin la mare, care te face să aluneci și te și zgârie un pic. În același timp, primește marea de fiecare dată…

M.I.: (n.r. vesel) Băi, deci sunteți poeți! (n.r. altfel) Puteți să mă contraziceți, dar am senzația că un astfel de program are un pariu, un fel de hop pe care trebuie să-l sari, unii pot, alții nu, o tensiune în „arhitectura” programului.

G.P.: Dacă am înțeles bine întrebarea, ți-aș zice că eu, în raport cu Academia, caut să-mi definesc niște obiective.

M.M.: Pariul cred că e strict cu mine – primul instinct e să zic „dacă țin pasul”. Întrebarea e cum pot să iau tot ce mi se oferă și să lucrez după cu ele. Să-mi creez o imagine de ansamblu a tot ce înseamnă artă performativă.

R.P.: Nu am venit cu un scop anume aici – adică am venit cu un scop, într-adevăr, de dezvoltare personală, de cunoaștere interioară. Dar nu mi-am setat un scop fix – „termin Academia și știu că fac asta”. Dar ce știu e că voi fi mai pregătită să fac orice mi-aș propune mai departe, și aici lucrez eu, de fapt.

M.I.: Și ultima mea întrebare. Recitesc acum o carte scrisă de Patti Smith, Pe când eram doar niște puști, și vreau să vă citesc un pic ceva – e vorba de viața ei cu artistul Robert Mapplethorpe și scena performativă a anilor 1960-1970 din New York.

„A dat helanca pe un tricou din plasă neagră, adăugând multe chei la catarama curelei și renunțând la șosete. Apoi era gata pentru o noapte la Maxs, fără bani de taxi, dar cu niște picioare superbe. Seara pantofilor, cum am ajuns să-i spunem, a fost pentru Robert un semn că eram pe drumul cel bun, chiar dacă atâtea drumuri se încrucișau.”

Făcând o paralelă și, evident, păstrând proporțiile, povestea voastră seamănă, în spirit, cu acea lume: sunteți 12 oameni cu pregătiri diferite, dar complementare, interesați de artă, teatru, dans, performance; vă schimbați împreună, râdeți, transpirați, munciți, vă petreceți toate zilele împreună, în, din punctul meu de vedere, una din cele mai hip instituții publice de cultură din București, la Sala Stere Popescu, din care plecați care încotro – iar unii mai lucrați împreună și în alte proiecte – doar ca să vă întoarceți înapoi a doua zi…

Vă provoc, deci, să facem un exercițiu de imaginație, să ne gândim că susținem același interviu peste 30 sau poate chiar 50 de ani. Cum vă amintiți de cei mai frumoși ani și de programul ăsta?

M.M.: Îmi place mult întrebarea. Te gândești la un context de genul ăsta și-l pui în contrast cu atâtea întâmplări care ar fi putut avea loc sau cu altele, care au avut loc în trecut, cu alți protagoniști. Poate că, peste 30 de ani, o să ne raportăm la Academie ca la o Judson Church sau Black Mountain College (n.r. incubatoare ale avangardei americane din secolul XX), evident, păstrând proporția, cum ai spus și tu. Și cred că e vorba de toată scena artistică aici – dacă ne raportăm la România, mi se pare că acum se fac primele încercări serioase în noi direcții. Eu, raportându-mă din exterior la această lume, simt c-o să ajung, peste un număr de ani, să fiu mândru că am fost prezent aici, acum. Indiferent ce-o să fac în viață. E puternică energia și se simte că fiecare e un „mult” care stă să explodeze. Cred că e extrem de bine că ne-am adunat, că am fost adunați în programul ăsta, din domenii diferite, fiecare cu ale lui.

R.P.: Pe mine Academia m-a prins într-un moment tulburător al vieții mele, pentru că trec acum printr-o renaștere artistică și spirituală destul de mare, și dacă aș face un exercițiu de imaginație – că am 50 de ani și mă gândesc la mine, cea din Academie –, cred că i-aș mulțumi acestei experiențe pentru că, cel mai probabil, ea m-a ajutat să mă redescopăr și să-mi clădesc niște principii despre cum ar trebui să evolueze un artist, cum ar trebui să văd arta, cum ar trebui să creez. Deci mulțumire. Care-i cuvântul?

M.I.: Recunoștință?

R.P.: Recunoștință.

G.P.: Anul ăsta e un munte pentru mine și Academia e primul platou la care ajung. Piscul nu știu care e. La 50 de ani ne vedem și-ți mai dau un interviu, vedem ce s-a concretizat…

M.I.: Așa rămâne…

G.P.: Dar da, o urcare.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide