Croni-doc pentru o iubire-burtă

Am asistat timp de trei luni la procesul care a generat prima premieră a anului la Reactor de creație și experiment, Partea 1. Iubirea[1], în regia lui Petro Ionescu, cu texte scrise de întreaga echipă. În fapt, am fost asistentă de regie, dar cred că ce am făcut și ce am învățat depășește etichetele. Scriu textul acesta dintr-o promisiune de a lăsa o pagină de documentare a timpului petrecut împreună, dar și pentru a depăși, în linii mari, unele încorsetări ale cronicarului. Simt că e mai mult decât justificat ca după întregul proces să existe un răvaș care să reziste în timp. Cred că mai ales în cazul acestui spectacol și al acestei echipe, o intervenție din interior merită să existe. Fără să decodifice spectacolul prin chei de interpretare, cronica vrea să aducă o perspectivă din interior, care să conserve o parte din munca și esența echipei, lucruri care sunt conținute pe scenă, dar merită susținute de text.

Una din temele pe care mi le-am dat singură a fost embedded criticism. Destul de recent născut, tipul acesta de critică își propune, măcar într-o măsură, să aducă împreună cronicarul cu echipa spectacolului. Sau deschide posibilitatea ca cele două lumi, atât de separate uneori, să se intersecteze în sala de repetiții, nu doar la o reprezentație. Asta și pentru că sunt rare momentele de dialog, de schimb direct între echipă și critic, cronica fiind majoritar scrisă la un prim (și chiar unic) contact cu produsul final „ieșit la public”.

Așadar, ce urmează documentează o parte din proces, o parte din intenții, și va avea o puternică nuanță observațională. Aproape uman-observațională, scrisă fiind de cineva care a stat cuminte timp de trei luni să învețe și să crească, să construiască cu echipa. Se va vedea, sper, de ce țin să vorbesc în acest moment despre întâlnirea dintre acești oameni și aceste idei pe care a facilitat-o spectacolul de dizertație a lui Petro Ionescu. Nu îmi propun să scriu un text care să laude ceva la care am participat direct. Aceasta este încercarea mea de a pune în ordine cele trei luni de muncă și lucrurile pe care acestea le lasă în urmă.

Foto: Vlad Braga

Iubirea este tema care activează mai întâi propunerea lui Petro Ionescu. Sub învelișul unei trilogii (care va continua!), Petro își propune să construiască un triptic al solidarității. La prima întâlnire din decembrie anul trecut, Petro avansa, pe model hegelian, iubea ca teză, puterea ca antiteză, și solidaritatea ca sinteză. Aceeași temă ajunge să fie cea care activează întreg mecanismul spectacolului. Se caută forme și metode de expunere, matrițe și gesturi, acțiuni sau sentimente care să traducă ce înțelegem prin iubire și cum o manifestăm. Spectacolul se debarasează de o mare capcană a clișeului, chiar și în momentele în care le deconstruiește, tocmai pentru că este sincer. Iar această sinceritate este transpusă chiar și prin autoironie și un sentiment aproape incomod, povești viscerale, inserții personale, replici tăioase, alteori duioase și calde. Pe lângă epurarea de un vocabular clișeic, repetitiv, există o persistentă grijă care brodează o margine între scenă și public. Pentru că și în momentele de vulnerabilitate sau care pot să-i expună sensibil pe cei aflați pe fiecare parte, există un spațiu sigur, absolut necesar, atât între cei aflați pe scenă, cât și cei pe de scaune. Există unele momente în care este asumat un soi de cringe, dar împins înspre ludic și imaginar infantil. Adică, episoade în care actorii se simt atât de confortabil cu publicul și cu spațiul (de altfel, lucru atât de urmărit de Petro), încât scena le este cameră de joacă, iar obiectele complici.

Spectacolul ia forma unui colaj. Primele minute instalează publicul într-un spațiu aglomerat de obiecte diverse, un subteran cu grămezi de amintiri. Haine, bibelouri, tablouri, obiecte desperecheate, animale gonflabile sau jucării, totul pare că se află în dezordine. Mai puțin pupitrul pentru muzică și lumini ale lui Alexandru Condurat și „cuibul” din partea stângă, cuib care schimbă convenția grămezilor de obiecte și care are un aspect DIY, de pântec. Scenografia gândită de Alexandra Budianu recompune un spațiu în continuă schimbare și lasă loc modificărilor constante. Grămezile de obiecte, deși în dezordine, recompun straturi de viață, de vitalitate. Costumele și obiectele care sunt prezentate publicului fac parte din amalgamul de materie și sunt căutate activ, manipulate de către actori, și re-susțin o anomalie a celor care strâng obsesiv obiecte. Dacă inițial întreg spațiul trebuia să îi cuprindă ca un pântec pe actori, Alexandra a redus intestinele și organele interne la interiorul cuibului, în care vor intra pe rând cei cinci.

Prin fum, lumină difuză și muzica lui Alex, actorii încep să rostească pe rând primele bucăți de text. Toate fac referire la burtă și senzații interioare, ecouri, fluturi în stomac și „stalactitele care cad în timpul sexului”, nervi vagi, șerpi și acorduri de chitară. După geografierea interiorului stomacului, se realizează imaginea interiorului capului, cu bezna și liniștea lui. În continuarea acestor prime minute petrecute în lumină difuză este anunțată „trupa”, The Love Hoarders. Din acest punct, îi cunoaștem pe membrii acesteia, acoperiți până atunci de obiecte: Andrada Balea, Cătălin Filip, Alina Mișoc, Adonis Tanța și Octavian Voina. Și se mai anunță un lucru: fiecare obiect așezat în grămezi le aparține și are o poveste. Se stabilește un nou contur: desfacerea spectacolului în mai multe tablouri/artefacte ale iubirii. În paralel cu prezentarea celor 17 momente, cu adresare directă spre public, se vor prezenta unele din obiectele din spațiu. Adonis va spune primul poveste biletului de avion și legătura pe care o are cu sora și familia lui. Ce urmează e o trecere subtilă între momentele fixate în cadrul trupei The Love Hoarders, care pot fi înțelese ca playlist vizual nostalgic, și episoadele cu povestea obiectelor personale, mai apropiate, și care îi leagă fie de un eveniment, fie de o persoană apropiată.

Succesiv, se realizează imaginea unei mame generice, cu chipul Andradei. Iconografic, iubirea maternă și iubirea pentru „mama noastră” ia forma unei Pietà,  din corpurile Andradei Balea, al lui Adonis Tanța și al lui Cătălin Filip, și prin definițiile rostite de Alina Mișoc și Tavi Voina. Portretul robot al ființei conturate de materialul albastru, care va acoperi timp de câteva scene scena, e realizat prin intervențiile fiecăruia cu câte o parte de text. În mare parte, sunt episoade din copilărie, amintiri cu mama, fâșii din mamele noastre, ale celor din echipă, peste care s-a plâns când au fost scrise și citite cu voce tare. Simt că este un compromis bun cel la care a ajuns Cosmin, prin structura aproape mozaicală a textului. Îi spun compromis, dar e de fapt forma funcțională a materialului care s-a generat din exercițiile de scriere. Și prinde consistență tocmai prin episoadele și rupturile realizate de cei care înaintează pentru a-și spune povestea: Andrada și prinzătoarea de păr care o leagă de mama ei, Cătă și nasturele de la haina tatălui său.

Scena considerată centrală, confirmată de răspunsul publicului, și din dinamica cu care se întâmplă lucrurile, este cea a mesei în familie. Alex este cel care începe să distribuie „vocile” membrilor din familie, anunțând de fiecare dată replicile mamei și ale tatălui. „Noi zicem” devine marcă pentru copii, până când totul se transformă în cearta dintre tată și mamă, moment în care identitățile vor continua doar să se schimbe între cei cinci, fără să mai țină cont de vreo regulă. Ritmul crește, cearta îi înghite pe cei prinși, la propriu, în fața de masă. Consumată cu replici și expresii comune, tăioase sau repetitive, cearta devine și ea una generică, a tuturor celor prezenți. Deși violentă și în creștere constantă, episodul certei devine hilar prin exagerări. Iubirea este schițată prin imaginea mamei, a mesei, chiar a certei, dar și a liniștii care ocupă sala în momentul în care Adonis, rămas singur după desfacerea mesei, se retrage în baie pentru a fi lăsat în pace. O încercare de a cuprinde mai multe feluri de a iubi și a simți iubirea o realizează Adonis și Cătă în poemul pe care îl rostesc împreună, care cuprinde manifestări diferite ale aceluiași sentiment și acțiune, iubirea.

Universul sonor creat de Alex însoțește permanent circuitul tablourilor, însă prinde o mai mare consistență în momentul solo, în care cântă o melodie proprie. În acest timp, se formează stema trupei, din obiecte care sunt căutate în grămezi. Se desfășoară un delir megaloman cu obiecte, muzică și dans. Se trece repede prin câteva tablouri-poză care reproduc imagini celebre, ca A Sunday Afternoon on the Island of La Grande Jatte, Georges Seurat, sau poze de afiș. Se amintește, la momentul construcției stemei și în momentul pozelor de convenția trupei muzicale de la început. Tablourile însoțite de Alex au ca ax acest playlist abstract din  fragmente de amintiri recompuse live.

În același stil megaloman și halucinant se pregătește scena următoare: povestea ceasului Alinei, cu Degețica (Alina), rățușca (Adonis) și broscoiul (Cătă). Deși cu inserții ironice, copioase rupturi și improvizații, momentul este unul duios. Și continuă, într-o măsură, senzația de ludic și infantil, recompunându-se o comoditate de a te juca cu obiectele, de a nu te lua total în serios, chiar și pe scenă fiind. Există senzația că ce se vede este o joacă sau că poate fi privită și așa: ca pe construcții ale unor copii mai mari de a reface tablouri cheie în descoperirea și învățarea iubirii. Duios este și momentul în care Tavi prezintă plicul cu scrisorile de dragoste trimise între el și iubita lui, în liceu. Se revine, într-adevăr, la expresii-canon dintre îndrăgostiți, „dragă”, „iubitule”, „scumpo”, „te pup” etc., dar care sunt prezentate candid. Conținutul plicului lui Tavi rămâne secret, însă este citită una din scrisorile colecționate de către Tavi, cea a Nadezdhei Mandelștam către Osip, soțul ei. Din nou, cu duioșie și de cele mai multe ori cu lacrimi, Andrada dă voce unui alt fel de „a iubi”, prin durere și sacrificiu, lagăr și întuneric.

După un alt moment muzical, al lui Adonis, se reamintește convenția din jurul „trupei”. Alex se prezintă drept DJ Cupidon, repoziționându-se ca ax pentru momentele prezentate. Muzica invadează din nou, prin diferite melodii de dragoste, la radio, în timp ce pe scenă se desfășoară o petrecere între cei cinci. Spectacolul se încheie prin dans, cu îmbrățișări și schimb de parteneri de dans, la care e invitat să participe publicul. Totul se termină într-o stare și o energie de bine, de împlinire. Asta după ce s-a trecut prin lacrimi și certuri, replici acide și gesturi duioase, grijă și iubire care depășesc subiectul spectacolului și invadează publicul.

Cele două melodii-motiv ale primelor întâlniri au fost: I’d Do Anything for Love (Meat Loaf) și No More “I Love You’s” (Annie Lennox). Notez lucrurile acestea doar ca punct de reper, ca prime două idei de la care s-a pornit, dar care s-au recompus pe parcurs. Asta poate pentru a vedea cum s-a plasat începutul și cum a permis cadrul devised să se modifice și să se materializeze în alte forme decât intențiile inițiale. Tema pare că înghite multe lucruri, tocmai pentru că nu știu (și nici noi nu am știut o vreme) cum poți să vorbești despre iubire, despre formele ei, în încercarea de a cuprinde cât mai mult, și totuși cu sens și fără să fie clișeic. Un lucru care s-a păstrat însă în spectacol, însă foarte subtil și probabil cu diferite interpretări din afară, este un modul de mișcare dintr-o coregrafie improvizată făcută pentru I’d Do Anything for Love.

Procesul a demarat cu o perioadă destul de lungă în care am citit cărți, am văzut filme și spectacole împreună: de la Godard, la Lauwers, apoi Peeping Tom, la Rougemont, hooks și Srećko Horvat. Am împărtășit din experiențe și poziționări proprii. Am încercat să înțelegem și să descoperim împreună ce și cum iubim, să coasem o iubire la modul general, dar totuși aproape de fiecare. Am avut șansa să ne descoperim, să ne cunoaștem unii pe alții și să fim vulnerabili. S-a plâns în zilele de exerciții de scriere. Semn nu doar că exercițiile propuse de Cosmin Stănilă au știut cum și pe ce butoane să apese, dar și că acel spațiu sigur a însoțit constant. Și cred, de altfel, că lacrimile care s-au vărsat atunci între noi, se regăsesc în spectacol: fie sub forma lacrimilor Andradei, de la primele reprezentații, fie ale celor care au ieșit din sală adânc atinși și a suspinelor care se aud în public, uneori.

Perioada de documentare a produs și un echilibru în echipă, un vocabular comun, a lăsat locul unor inserții mult mai intime și a pus probleme personale. Textul s-a scris cu și de fiecare, după exercițiile de ghidaj oferite de Cosmin. S-au disecat mai întâi lucruri generale, poate mai îndepărtate de temă, dar conexe, pentru a ajunge să vorbim visceral despre relații, dragoste, familie. Doza de organic pe care o are spectacolul este cuprinsă în pereții care au creat un loc sigur pentru a fi vulnerabil și expus, pentru a plânge când scrii și citești. Asta pentru că un lucru important, și repetat constant de către Petro, a fost grija.

Improvizațiile duraționale (care s-au simțit ca micro experimente performative atunci), deși nu și-au găsit toate locul, există în diferite forme în ceea ce a rămas în picioare și în conștiința celor implicați. În felul în care corpurile lor se mișcă, în micul modul de mișcare care a rămas între Tavi și Alina. De fapt, știu că între toți cei cinci actori de pe scenă există o familiaritate și la nivel de corpuri, nu doar emoțională, de proximitate exersată prin exercițiile de mișcare și subliniată prin improvizațiile împreună. Forma la care s-a ajuns nu mai conține neapărat din proiecțiile inițiale. Sau acestea s-au curățat și amplificat în alte locuri. Cred că pe lângă produsul artistic, spectacolul în sine, valoros este și ce depășește fiecare reprezentație – o familiaritate și conexiune între actori (și întreaga echipă) și schimbul de energie și vulnerabilitate cu publicul. Este o energie grozavă între cei șase, în primul rând, care se revarsă masiv și în sală.

Nu e un spectacol construit după vreo rețetă anume. Sau e cu siguranță depășită, și nu doar din meritul muncii colaborative. Există lacrimi și râsete, șoapte și tremur în public. Există lacrimi și râsete în sală și în curte. Rămâne o coeziune între cei cinci actori, cu siguranță – dovada faptului că aceeași echipă lucrează acum la viitorul spectacol produs la Reactor.

Spectacolul este unul valoros tocmai pentru că mizează pe un altfel de sensibilitate din partea publicului. Se simte mai sincer, mai aproape, duios chiar și când doare, când pare că se joacă neserios cu iubirea. Mai valoroasă, poate, e numai relația pe care o stabilește cu publicul și căldura din interiorul sălii. Nu este pretențios. Poate nu răspunde tuturor așteptărilor unui spectacol despre iubire. Dar e viu și nebun. Iar până la finalul spectacolului, teza cu care a pornit Petro în prima noastră întâlnire prinde și mai multă substanță: solidaritatea este sinteza iubirii. Și asta poate fi văzut în felul în care se comportă actorii între ei, cu obiectele de pe scenă, cu publicul, și mai apoi în schimbul din curtea Reactorului.

[1] Partea 1. Iubirea, Reactor de creație și experiment, Texte: ale întregii echipe, Regia: Petro Ionescu, Dramaturgia: Cosmin Stănilă și Petro Ionescu, Scenografia: Alexandra Budianu, Muzica: Alexandru Condurat, Asistență de regie: Dominik M. Iabloncic, Ioana Toloargă, Roxana Țentea. Cu: Andrada Balea, Cătălin Filip, Alina Mișoc, Adonis Tanța și Octavian Voina