Cine vine la bal cu Regina Maria? O vizită la fantomaticul Muzeu al Teatrului Național

O imagine nu-mi dă pace, îmi revine în minte obsesiv: un bărbat între două vârste și nu prea puternic se chinuie să care un tablou aproape cât el de mare, în timp ce un vânt puternic îl trage înapoi, opunându-se înaintării. E George Franga (1902-2000), omul care și-a dedicat întreaga viață colecționării obiectelor pentru ceea ce el visa că va fi într-o bună zi Muzeul Teatrului Românesc. Mi-am amintit recent de Franga fiindcă momentul de mai sus, întâmplat în realitate, a fost povestit ca anecdotă într-o zi de joi, de la ora 16.00 la ora 17.00, când am vizitat expoziția Regina Maria la Bal, cu care s-a redeschis anul acesta, după mult timp, Muzeul Teatrului găzduit în clădirea Teatrului Național din București. Despre istoricul acestei colecții, deloc fericit, am scris de mai multe ori, ultima dată după conferința de presă care a deschis, în plină pandemie, proiectul european care a permis restaurarea a 38 de obiecte din cele peste 20.000 strânse în timp. https://revistascena.ro/arte/starea-arhivelor-de-teatru-comoara-de-la-tnb-ramane-ascunsa-de-ochii-lumii/

Acum, aproape trei ani mai târziu, obiectele au fost restaurate, însă proiectul odată terminat, nu mai există fonduri pentru angajarea personalului necesar menținerii unui program de vizitare, motiv pentru care expoziția poate fi văzută pentru numai câteva ore în timpul săptămânii, când personalul angajat își ia din timp ca să facă și ghidaj. Asta reduce drastic numărul vizitatorilor, fiind greu de presupus că se învoiește cineva de la serviciu ca să o vadă pe Regina Maria în subsolul TNB. Lipsa personalului mai înseamnă și un ritm foarte lent de inventariere a obiectelor din colecție (cu toate acestea, un progres a fost făcut, mai ales pe timpul proiectului european, când au putut să fie angajate trei persoane în plus și s-a ajuns la 12.000 de documente inventariate), un ritm la fel de lent de restaurare a celor peste 200 de tablouri portrete de actori strânse (majoritatea) de Franga și un număr foarte mic de vizitatori ai micii expoziții cu acces gratuit în care sunt expuse obiectele restaurate.

Când am vizitat expoziția, se înscriseseră cinci persoane care aflaseră singure de pe site-ul teatrului despre posibilitatea de a veni (nu știu unde exact găsiseră informația, pe site-ul TNB la capitolul Muzeu scrie sec că acesta nu este deschis publicului larg! https://www.tnb.ro/ro/muzeul-tnb).  Trei erau seniori, cu destul timp liber pentru a profita de orarul atipic, celelalte două persoane erau două tinere care – nu vreau să speculez prea mult – păreau fericite să fie oriunde în altă parte decât la școală. Cum venisem la invitația Aneimaria Beligan, care dorea să vadă colecția Radu Beligan, donată Muzeului după dispariția marelui actor, am beneficiat de ceva mai mult timp de vizitare. Colecția Beligan e în siguranță, păstrată în condiții de conservare. Lângă ea am zărit și cutiile cu Colecția Caramitru. Ar mai putea fi multe alte colecții personale care să întregească patrimoniul muzeului, dacă ar exista fonduri pentru achiziționarea lor.

Revenind la expoziția care există pentru moment, ghidul acesteia, Mihaela Verman, a participat direct la proiect și cunoaște povestea fiecărui obiect restaurat, e inimoasă, ține la aceste obiecte, având în plus pasiunea necesară pentru a stârni interesul vizitatorilor. Dar nici ea nu poate face minuni: expoziția e una săracă, deloc prietenoasă cu cei care vin să o vadă, după ce au scotocit internetul ca să o găsească. În spațiul alungit, vopsit în roșul apăsător al scaunelor de teatru din catifea, sunt plasate vitrine standard din sticlă în care sunt așezate costumele pe suporturi tip și cu minime explicații. Un nume de personaj și numele actorului care a purtat costumul (asta dacă ai deja idee despre ce e vorba, altfel sunt doar… niște nume). Nu există o idee curatorială coerentă, nici contextualizarea socio-politică necesară, nici material vizual memorabil. Doar treci în revistă, nu înveți nimic, nu faci noi conexiuni, pleci cum ai venit.

Piesa centrală a expoziției este o splendidă rochie de bal, cu o trenă impozantă, purtată de Regina Maria la o premieră, rochie care a rezistat peste timp doar fiindcă era țesută cu fir de argint. Ideea proiectului, ni se spune, a fost că regina ar fi însoțită de actori îmbrăcați în costumele personajelor jucate, la un neobișnuit bal, pe care numai o imaginație foarte bogată, hrănită cu multe lecturi romantice, ar putea să și-l imagineze: de unde și titlul expoziției, Regina Maria la Bal. Ar fi funcționat probabil foarte bine în secolul 20, însă pentru potențialii vizitatori de azi, care ingerează conținut multimedia în medie câteva ore pe zi, oferta e minimă. Cele două tinere vizitatoare nu au avut decât un singur loc unde să-și facă selfie: un mic portal luminos care imagina o scenă din spectacolul Fântâna Blanduziei! În rest, numai documente de epocă, hârtii vechi protejate de vitrine de sticlă sau prezentate pe tabletă (noroc cu micile povești spuse de ghid, care le umaniza punctual), costume de teatru neînsoțite nici măcar de fotografia actorilor în rolurile respective – am numărat fix trei fotografii în toată expoziția! Plus o încercare semi-reușită de moment multimedia cu fotografii de epocă din spectacolul Viforul de Barbu Ștefănescu Delavrancea proiectate pe mobilier de epocă neidentificat, în timp ce în plan sonor se aud zgomote neclare. Întrebând, am aflat că era sonorul unei scene din varianta recentă cu Viforul regizat de Alexandru Dabija la TNB, iar vocea care striga ceva era a lui Marius Manole. Care vine astfel și el la balul reginei, deși, din câte am înțeles, nu mulți actori ai TNB au coborât până acum la subsol să vadă expoziția. Aviz amatorilor!

În acest moment, Muzeul Teatrului – așa cum a visat George Franga să se numească – depinde administrativ de TNB, mai exact de departamentul artistic condus de directorul Marius Bodochi. Are numai trei angajați, dintre care un singur restaurator, care se luptă ca măcar să oprească procesul de degradare a celor peste 200 de tablouri din colecție, petrecându-și mult mai multe ore decât ar fi bine pentru sănătate în recent inauguratul laborator de restaurare deschis în teatru, în care pot lucra în același timp maxim doi restauratori. Oricum, cu greu s-ar putea găsi mai mulți, fiindcă această meserie e pe cale de dispariție la noi, nici marile muzee nu reușesc să găsească specialiști, majoritatea plecând din România în acele țări care apreciază cu adevărat patrimoniul lor cultural și își plătesc experții în acord cu capacitățile lor. Aceste țări, inclusiv unele din fostul bloc sovietic, au nu doar muzee dedicate mișcării teatrale, ci și Institute de teatru care se ocupă cu conservarea, dar și cu revitalizarea arhivelor teatrale, cu expoziții, video conferințe, cărți publicate, evenimente multimedia pentru publicul tânăr, etc. Așa cum încercam împreună cu alți colegi critici de teatru să le explicăm miniștrilor culturii, dintre care unul chiar actor, încă din 2017 prin această scrisoare: https://revistascena.ro/stiri/scrisoare-catre-ministrul-culturii-si-identitatii-nationale/. Ironia e că pe atunci ministerul se chema și ”al identității naționale”!!! Acum s-a renunțat la denumire. La ceea ce ține de identitate se renunțase mai de mult.

La noi, în acest ritm, cu fondurile actuale și cu o lipsă generală de atenție pentru ce înseamnă memoria culturală a acestei țări – amintită, altfel, în discursuri pioase și ipocrite de către oamenii politici – va mai dura probabil încă o sută de ani până când comoara din subsolurile TNB va deveni cu adevărat vizibilă.

Am ieșit din clădirea Teatrului Național și mi s-a părut că-l văd din nou pe George Franga, zbătându-se singur, împotriva vânturilor, ca să ducă tabloul prețios la adăpost.