„…au pus cătușe florilor…” După 30 de ani

S-a împământenit, de secole, convingerea că teatrul e, probabil, cea mai trecătoare dintre arte. Și probabil că efemeritatea asta e, cumva, înscrisă în însăși condiția lui de a fi, chiar dacă spectacolul ca atare are azi șansa (uneori răsturnată în neșansă, vezi bine) de a fi fixat, pe cale tehnologică, pe un suport vizual, fie el peliculă, bandă video, DVD sau prin cine știe ce alt format digital. Ca să transmită ceva cât de cât similar impactului direct, in praesentia, teatrul are nevoie de intervenția profesională a unei echipe de adaptatori din afara celei care a creat opera ca atare: de o nouă regie tehnică, de un decupaj anume, de o regie de montaj etc. care să „rescrie” dinamica, liniile de forță, centrele de interes ale reprezentației, transferând, pe cât se poate, atmosfera și semnificațiile. Altfel spus, teatrul filmat, cel de televiziune și celelalte formate menite conservării și difuzării spectacolului produc, de fapt, o altă operă, de sine stătătoare, inevitabil diferită în raport cu cea percepută experiențial de spectatorul viu.

„…au pus cătușe florilor…” de Fernando Arrabal, pus în scenă la Teatrul Odeon din București de Alexander Hausvater în 1991 nu a fost și nici nu ar fi putut fi filmat, din mulțime de motive. În primul rând, pentru că spațiul de joc foarte complex, cuprinzându-i și pe spectatori, n-ar fi permis, la acel moment, decât o intervenție limitată a camerelor de filmat, și asta doar în cazul unor condiții similare celor de studiou. Or, ce sens ar fi avut să faci o asemenea filmare, câtă vremea ea excludea o dimensiune esențială, implicată încă de la intrarea pe ușa teatrului – cea a participației spectatorului? În plus, în anii respectivi nu existau decât TVR și abia înmugureau câteva televiziuni private: cea dintâi, controlată politic, nu ar fi avut niciun interes în preluarea spectacolului (mai ales că ridica probleme extreme din pricina scenelor de nuditate – lasă că nici teatrul și actorii săi nu cred c-ar fi admis așa ceva); cele care „înmugureau” n-ar fi avut, evident, tehnologia necesară. Ar fi rămas, ne gândim azi, doar varianta în care teatrul însuși și-ar fi propus o filmare de tip „martor”. Din câte-mi aduc aminte, nimănui nu i-a trecut așa ceva prin minte – lasă că asta ar fi presupus, cel mai probabil, o investiție dincolo de puterile instituției. De ce nu i-a trecut nimănui prin minte? Răspunsul pe care l-aș îndrăzni, cu toată subiectivitatea, e că, în mod subconștient, toți participanții la crearea lui, ba și noi, cei de pe margini, am nutrit convingerea c-ar fi fost, cumva, o impietate, ori măcar un soi de trădare la adresa spiritului în care acesta s-a născut.

Acum, însă, la 30 de ani de la premieră, Odeonul nu și-a dezmințit faima, păzită și augmentată cu grijă, găzduind, în 29 noiembrie 2021, un moment fără precedent (cred eu): aniversarea acestui legendar spectacol într-un eveniment public, menit să-i adune laolaltă, în ciuda pandemiei, pe realizatori (atâția câți au putut veni din cele patru zări, inclusiv câțiva membri ai echipei de figuranți, la data premierei studenți ai singurei clase de actorie conduse vreodată de Marcel Iureș și Alexandru Dabija, la Universitate Ecologică din București). Evenimentul ca atare s-a construit de jur împrejurul unei apariții editoriale, „… au pus cătușe florilor…” – spectacol revoluție, semnat de actorul-scriitor Mugur Arvunescu și editat la Oscar Print în condiții grafice de invidiat.

De altfel, Mugur Arvunescu nu e la prima realizare de-o asemenea bravură: în 2003, el a publicat în același format și la aceeași editură splendidul volum „La Țigănci”… cu Popescu, dedicat atât împlinirii, atunci, a zece ani de la premiera spectacolului regizat de Alexander Hausvater, cât și memoriei excepționalului poet Cristian Popescu, autor al scenariului după Mircea Eliade. Acum, la sărbătorirea… Cătușelor, autorul a lansat și ediția a doua, revăzută și amplu adăugită, a frumoasei și atât de personalei culegeri ce reface traseul de creație și existență al spectacolului din 1993. Cărțile se constituie într-un tandem prețios, necesar, și, poate, într-un model replicabil de generoasă recuperare a memoriei teatrale.

Arhiva Teatrul Odeon

„… au pus cătușe florilor…” – spectacol revoluție e construit prin încrucișarea a trei traiectorii principale: mai întâi, evocarea aparținând autorului (care reface minuțios, din proprie perspectivă, destinul spectacolului, de la întâlnirea cu regizorul la repetițiile atelier, premieră, efectul asupra publicului și criticii, turnee etc.); apoi cea în care sunt chemați să depună mărturie realizatorii (regizor, scenografii Constantin Ciubotariu și Viorica Petrovici, compozitorul Mircea Kiraly și nu mai puțin de 20 de actori care a participat fie la forma premierei, fie au intrat pe parcursul celor câteva necesare înlocuiri: Dan Bădărău, Ionel Mihăilescu, Florin Zamfirescu, Dragoș Pâslaru – da, chiar el! -, Marius Stănescu, regretata Oana Ștefănescu – cu un fragment de text di volumul La Țigănci -,Simona Gălbenușă, Carmen Tănase, Camelia Maxim, Mirela Dumitru, Angela Ioan, Constantin Cojocaru, Adriana Trandafir, Mircea Constantinescu, Laurențiu Lazăr, Karl Baker, Sidonia Ganea, Adrian Ancuța, Bianca Zurovski); și o consistentă colecție de cronici.

Acestea din urmă sunt cu atât mai interesante cu cât, prin acumulare, nu dau seamă doar asupra frământatelor circumstanțe social-politice și asupra structurii ca atare a spectacolului, ci transmit peste timp, într-un fel foarte acut, starea de uluială, adesea chiar de perplexitate pe care o trezea în spectator expunerea la o propunere regizorală care-i scurtcircuita în mod hotărât toate expectanțele și toate confortabilele comodități. Și asta chiar în condițiile în care ne întâlnim cu nume de critici cu bogată experiență la acel moment, ca Victor Parhon, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru, Alice Georgescu, Marian Popescu, dar și cu voci nou intrate în critica teatrală, devenite între timp de autoritate, ca Doru Mareș ori Victor Scoradeț. În fapt, aproape că nu există contribuție publicistică care să nu ateste, într-o formă sau alta, forța de șoc a spectacolului care obliga, subliminal, la ștergerea graniței dintre spectatorialitatea contemplativă și cea integral participativă, mutând miza de pe greutatea estetică în sine (fără s-o anuleze, ci redimensionând-o brutal) pe valoarea experiențială, de fapt de viață, traumatic și purificator totodată. (Aș adaugă aici că, din păcate, nici în epocă, nici de atunci încoace, nu s-a încercat o lectură critică detaliată și multietajată care să pună față în față cele două spectacole de marcă ale primelor două stagiuni de după 1989, O trilogie antică semnat de Andrei Șerban și …au pus cătușe florilor…, interogând inclusiv locul lor rămas, cumva, suspendat, fără urmări palpabile, atât în peisajul teatral al ultimilor 30 de ani cât și, straniu, în opera regizorilor înșiși).

În fine, mărturiilor emoționate și emoționante ale realizatorilor li se adaugă și câteva revizitări memoriale ale unor critici, între care Ion Parhon, Doina Papp, Ioan Cristescu ori, din nou, Doru Mareș și Victor Scoradeț.

Volumul alcătuit de Mugur Arvunescu, alături de confratele său, La Țigănci… cu Popescu, aflat la a doua ediție, reprezintă, cred, mai mult decât gesturi sărbătorești ocazionale (cu toate că, altminteri, asemenea gesturi festive de substanță sunt cu totul neobișnuite la noi). Ele se constituie în formule vii de păstrare și reconstituire, pentru publicurile de ieri și de azi, a memoriei unor fapte culturale pe cât de valoroase, pe atât de efemere, dacă nu le îngrijim și nu le păstrăm flacăra aprinsă.