András Hatházi: Stare de veghe? Întrebări sub pretextul sacrificiilor pentru artă

„Actorul trebuie să creadă, actorul n-are voie să creadă.”

Motto-ul este preluat din relatarea experienței lui Balázs Bodolai intitulată Ébrenlét (Starea de veghe) din numărul de primăvară 2019 al revistei teatrale Játéktér. Articolul a fost scris în legătură cu spectacolul Rosmersholm de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj^[1]. La vremea respectivă, spectacolul nu a fost cunoscut pentru meritele sale artistice, ci pentru scandalul izbucnit în seara premierei.

Articolul a revenit în atenția publică (sau poate doar a mea) atunci când am comentat valul de proteste împotriva nominalizării la UNITER a regizorului ucrainean (Andriy Zholdak) și Andrea Zsigmond, dorind să nuanțeze această impresie, l-a distribuit din nou.

Prefață

Agresiunea menționată mai sus (și articolul lui Balázs Bodolai despre ea) s-a petrecut cu mulți ani în urmă^[2]. Însă fenomenul care a dat naștere abuzului ne însoțește de atunci. Noi, creatorii și profesorii de teatru, care uneori părem să protestăm cu vehemență împotriva lui, suntem cei care îl menținem în viață. Dar atunci când munca noastră artistică este apreciată din același motiv, „nuanțăm” imediat problema. Dar întotdeauna este ca și cum am rămâne la suprafață și nu îndrăznim să mergem mai adânc în propria noastră implicare.

Pentru mine, articolul lui Balázs Bodolai va fi doar un instrument pentru a explora procesul de gândire care le permite unora să acționeze violent în numele artei, iar altora să accepte umilința de bună voie. Cred că este important să subliniez faptul că nu analizez articolul lui Balázs Bodolai, nu îmi exprim o opinie despre el personal, nu scriu despre cazul Rosmersholm, nu discut cazul regizorului ucrainean. Încerc să surprind fenomenul timpuriu al „sacrificiilor” „firești” făcute pentru artă, care apare deja la universitate (și este tratat ca o materie obligatorie și de urmat). Ba mai mult! Poate că voi aborda chiar probleme legate de perioadele anterioare (din copilărie). Pentru că mi se pare (mai ales în cazul meu) că sacrificiul este înălțat pe un piedestal încă din vremea aceea. Nu înțelegeți greșit: sacrificiile trebuie făcute! Contează însă în ce măsură și în ce situație sunt făcute ele, așa cum contează și cu ce rămânem după aceea. Cu cicatrici? Cu ideologii improvizate ulterior? Cu lipsuri? Cu un gust amar? Voi scrie despre acestea din urmă și nu despre cele care ne aduc momente de bucurie pură: a meritat! A fost grozav! Aș face-o oricând din nou!^[3]

Nu am vorbit cu Balázs Bodolai pe această temă (nici la momentul scrierii acestui articol, nici la momentul evenimentelor), așa că uneori doar cred că înțeleg tot ce spune el. Deși multă vreme am adus aceleași argumente, atât ca actor, cât și ca profesor. (Prin urmare, presupun că îi cunosc poziția.) Dar acum se pare că aceste explicații și așteptări nu fac de fapt decât să acopere problema: ele justifică existența unui fenomen care nu este deloc necesar, creează o ideologie în jurul lui, pe baza căreia se pot intenta procese spectacol, dacă este necesar. Pentru a-l stigmatiza. Sau pentru a fabrica teorii ale conspirației. Depinde cine poate striga mai tare la celălalt, cine are un cerc mai mare de cunoscuți.

Eu încerc să țin cont de trei lucruri.

1. Viața este pe primul loc^[4]. Și oricare ar fi scopul, nu se poate justifica niciun proces care are ca rezultat afectarea vieții unei ființe în așa fel încât să îi limiteze viitoarele sale condiții de viață sau să o împingă spre nevoi nefirești. Acest lucru include și creșterea copiilor cu cele mai bune intenții^[5].
2. Teatrul este locul unde oamenii se regăsesc pe ei înșiși prin cunoașterea celorlalți. Și nu prin ceea ce cred unii despre alții, ci mai ales prin ceea ce cred despre ei înșiși^[6] .

Și

3. o realizare artistică care poate subordona demnitatea unei persoane nu poate fi considerată model^[7]. Chiar dacă persoana respectivă renunță de bună voie la ea.

Și mă voi opri aici pentru o clipă la această ultimă frază: să renunțăm de bună voie la propria demnitate umană.

Nimeni nu renunță de bună voie la acest lucru! Chiar dacă aparent există oameni care se oferă de bunăvoie să slujească. Deoarece chiar și în aceste cazuri acești oameni au fost privați de demnitatea lor la un moment dat, fiind condiționați să se disprețuiască pe sine! Ei au fost manipulați să considere ceva (un principiu, o idee, o recompensă, un gând) mai important decât propria lor viață^[8].

Câteva aspecte legate de originile fenomenului sau renunțarea (eventual revocarea?) timpurie la starea de veghe

Am citit de mai multe ori articolul lui Balázs Bodolai. La prima citire am contrazis aproape toate afirmațiile sale. Apoi am respins totul pentru că, așa cum am mai scris, scopul meu nu este de a căuta adevărul, de a numi vinovații, de a formula o judecată. Nu este acela de a compara punctele de vedere artistice (considerate artistice), ci de a identifica afirmațiile evidente pe baza cărora justificăm aceste situații (pe care Balázs Bodolai le consideră stranii^[9], iar eu le consider mai degrabă detestabile) și pe care le considerăm veșnic valabile, inevitabile în discuțiile și dezbaterile noastre^[10]. Sunt ca și expresiile la modă „energia actorului” sau „prezența actorului”. Nimeni nu știe exact ce înseamnă, dar toată lumea le folosește ca și cum ar înțelege despre ce este vorba. Le folosim mult prea des, crezând în același timp că ceilalți oameni le înțeleg exact în același mod.

Dar ele nu sunt decât niște generalități ușor digerabile atunci când ne amăgim că ne referim la teoria artei actorului.

Cum ar fi vocația.

„Când ți se adresează ceva, trebuie să-l urmezi.”^[11]

O cerință! Nu?

Ba da! Și este o cerință fundamentală, fără ea, actoria nu poate exista!^[12]

Dar tocmai de la ideea de vocație și din statutul (de asemenea) obținut^[13] pot apărea acțiuni care pun în pericol viața sau care nu țin cont de demnitatea cuiva!

Cum?

Dedicația (de asemenea) justifică nebunia sfântă. Diferența, specialitatea, „amprenta divină”. Cei care sunt dedicați sunt iertați pentru că nu acționează din proprie inițiativă. E obsedat. De exemplu, scutură o altă persoană. Iar un astfel de lucru nu poate fi condamnat din cauza energiei supranaturale din el. Pentru că noi însemnăm prea puțin pentru așa ceva. Pentru că depășește (și) puterea noastră de înțelegere. Mai ales dacă după aceea un organ superior declară legitimitatea acțiunii prin judecata sa de valoare oficială (și universal râvnită!).

Iar lupta pentru a obține statutul de actor poate implica și nevoia de a-și dovedi valoarea: omul nu poate să fi luptat în zadar^[14]! Dacă sacrificiul ne justifică locul în comunitatea actorilor, de multe ori suntem capabili chiar și să mergem până la extrem. Mergem chiar și atunci când suntem bolnavi. Jucăm pe jumătate morți. Nu contează că este în detrimentul spectacolului, noi facem tot ce ne stă în putință să scoatem maximul din noi^[15].

Numai că, la fel ca în cazul dependenților, ceea ce noi considerăm a fi sacrificiul suprem se dovedește a fi doar o altă etapă pe lungul drum spre umilirea de sine^[16].

În același timp să nu uităm faptul că dacă nu ne dovedim devotamentul total de fiecare dată, vor veni alții și o vor face ei. Este ca și cum am fi infanteriști, carne de tun pe un câmp de luptă, fără altă alegere decât să mărșăluim înainte sub o ploaie de gloanțe, pentru că suntem împinși înainte de alții din spate. „Nu există ca cineva să nu poată fi înlocuit!” Așa este! Toată lumea poate fi înlocuită în teatru. Atâta timp cât toată lumea este văzută ca un instrument. Iar această atitudine – așa cum scria și Balázs Bodolai – le-a fost insuflată de către noi, profesorii deja la universitate. Ei asta văd, au experiența asta și cred că este o cerință indispensabilă dintotdeauna. Nu! Nu este așa!

O versiune mai sofisticată și mai bine împachetată a acestui gând, punct de vedere, este de asemenea intrarea din jurnalul de repetiții: „Sacrifice – sacrificiu – dar – ceva ce este foarte important celui care îl oferă. Dar și persoana aceea își ia obligații care îl primește. Un ritual”^[17].

În plus, există foarte multă confuzie aici^[18].

Pe de o parte: sacrificiul ca dăruire? Sau viceversa? Dăruirea ca sacrificiu?

Sacrificiul este o tranzacție. Ceva pentru ceva. Însă dăruirea este o consolidare a unei relații. Nu aștept nimic în schimb. Plăcerea ta este plăcerea mea. A fi împreună este bine pentru toată lumea. Sacrificiul nu este dăruire, iar inversul nu este adevărat. Dăruirea nu este un sacrificiu!

Pe de altă parte, în ce fel darul (care, conform articolului lui Balázs Bodolai, este foarte important pentru cel care îl oferă) îl obligă pe cel care îl primește? Îmi amintește de acordarea de favoruri… Iar cel care acordă favoruri ne face vulnerabili prin recunoștința (aproape obligatorie) așteptată în schimb^[19]. În același timp, nu este clar cine este cel care dăruiește și cine este cel care primește în situația teatrală: actorul, regizorul, spectatorul? În plus, nu se face nicio referire aici la elementele vizuale la fel de importante (decor, mobilier, costume, recuzită, lumini etc.) sau la efectele sonore sau de altă natură. Cu toate că și acestea creează, de asemenea, spectacolul. Toate aceste lucruri împreună creează spectacolul!

În al treilea rând, introducerea ritualului nu clarifică lucrurile, ci doar le încurcă și mai mult. Prin el se introduce un element care, fie că este vorba de o simplă serie de obiceiuri zilnice sau de un dans în cerc extatic imaginat în jurul unui foc de tabără și acompaniat de tobe șamanice, aduce cu sine ideea de supunere. Nu putem scăpa de ea și, în cele din urmă, nici nu vrem să o facem. Doar că de aici este cu adevărat imposibil să urmărim ce se întâmplă de fapt.

Simt mistificare, manipulare…

Pentru care colegii creatori ar fi oferit o platformă adecvată. Dacă este adevărat ceea ce spunea un coleg despre spectacolul Unchiul Vanea din Cluj-Napoca, care s-a născut într-o stare de grație, de ce n-ar fi adevărat și că asemenea evenimente (precum cele care s-au manifestat la spectacolul Rosmersholm) se petrec și în cele mai adecvate (întâmplătoare, dar mai puțin „norocoase”) condiții?

Și aici felul în care artiștii se gândesc unii la alții, la ei înșiși, joacă un rol important. Iar de acum încolo, chiar că voi stârni un cuib de viespi.

Mediul în sine, sau lipsa de veghe, este terenul potrivit pentru abuzuri

Repet: eu nu judec! Nu scriu despre ce fel de persoană este cineva, nu scriu dacă ceea ce a făcut sau crede este bine sau rău, nu spun că este mai mult sau mai puțin bun datorită rolului său în evenimente! Eu continui să scriu (și) cele ce urmează în primul rând (dacă nu exclusiv) dintr-un sentiment de responsabilitate ca profesor de practică în formarea actorilor. (În primul rând de practică pentru că eu însumi sunt un practician. Dar la fel de responsabili față de studenți trebuie să fie și profesorii de teorie care, în cadrul unor evenimente teatrale similare, tind să sublinieze măreția acestora, dar nu menționează sacrificiile considerate de la sine înțelese și care, în cele din urmă, pot costa chiar vieți omenești^[20].)

Următoarele consemnări descriu diverse situații de actorie. Dar nu numai. Ele sunt, de asemenea, relatări despre emoțiile și stările generale ale omului. În mod indirect sau direct. Putem vedea în ele calități umane și situații care sunt terenul ideal pentru astfel de cazuri. Doar că este aproape imposibil să le identificăm cu precizie. Și nu pentru că este imposibilă stabilirea unui diagnostic precis (nu acesta este scopul!), ci pentru că, pentru a le evita sau a le preveni, trebuie găsite cauzele fenomenului. Pentru ca acestea să nu se mai repete în viitor! Evenimentele acelea de odinioară, în fiecare caz din copilăria individului, care l-au făcut să fie așa cum este el.^[21]

De ce trebuie să fie cineva condus? De ce are cineva nevoie de o voce puternică, de o carismă considerată demnă de încredere? De ce mă consider eu în acest fel și de ce gândesc alții altfel? Ce este ceea ce cred și de ce este important pentru mine? De ce cred că este imposibil să trăiesc altfel, când simt exact că așa nu este bine pentru mine? Și așa mai departe^[22].

Acestea conțin adesea simboluri și aluzii. Ascunderea imperfectă a lucrurilor este, de asemenea, un indiciu că acestea ar putea încerca doar să atragă atenția. Dar cum, dacă nu există mijloace? Ce poate face o persoană care nu are obiceiul de a cere ajutor pentru că nu este politicos să ceri ajutor, să te plângi^[23].

Evident, nu putem să ne așteptăm ca toți actorii să țină un jurnal, așa cum nu putem să ne așteptăm ca fiecare jurnal să fie interpretat de un specialist. Dar, în orice caz, se pare că istoricul unor evenimente cu consecințe grave (și uneori tragice) poate fi urmărit cu exactitate în însemnări, comentarii, mesaje. Totul se întâmplă practic sub ochii noștri și totuși: parcă nu vrem să vedem semnele!^[24]

Am auzit aceleași lucruri (evident, nu chiar sub această formă!) în repetate rânduri de la studenți la actorie, tineri actori sau colegi care (dacă nu au compensat prin poze prin care par a fi mai încrezători) s-au subapreciat. Acestea se referă la lipsă de încredere, confuzie, teamă. La dezorientare. Acestea sunt căutări contradictorii, căutări perplexe, ezitante. Dar ele sunt o indicație exactă a ceea ce se întâmplă și oferă o imagine exactă a ceea ce nu vrem să vedem în formarea actorilor. Pentru că sarcina noastră este să ne ocupăm de profesie, nu de oameni!

Încerc să reduc la minimum comentariile la enunțurile originale.

„Recitesc jurnalul meu de repetiții; prima intrare (…): Te voi omorî.”

„(…) mașinăria simțurilor mele care nu este tocmai perfectă (…)”

„(…) am o structură cu probleme de concentrare.”

„(…) ar fi trebuit să plec de aici, că personalității mele nu i-a făcut bine că m-au luat atât de ușor la facultate etc.”

„(…) n-are rost să-i ascund ceva, oricum el vede tot (…)”

„Am simțit o energie puternică și decisă.”

„Dar a vorbit foarte mult despre faptul că relația, energia, atenția e importantă.

You don’t exist, only your partner exist. Tu nu exiști, există doar partenerul tău.”^[25]

„Îmi amintesc că atunci când ne-am uitat la fragmentul din Madame Bovary, am plâns. Adică s-au scurs lacrimi pe obrajii mei și m-am gândit că e foarte bine așa. Mi-a făcut plăcere să plâng. M-am gândit că asta e viață.”^[26]

„(…) să simți că totul în tine devine ascuțit, simțurile se deschid total, devin mai dense, organismul nici măcar nu respiră, e gata să sară, apoi dintr-odată devine relaxat. Crease o atmosferă în jurul lui și prin asta în jurul nostru și a muncii datorită căreia munca devenise esențială. Despre nimic altceva n-am vorbit săptămânile astea decât despre muncă. Nu s-a împrietenit cu nimeni, nu a discutat cu nimeni, nimeni nu a intrat în discuții despre viața privată sau în convorbiri vezi Doamne inteligente în legătură cu rolul pe care l-a primit; aproape totul a devenit neînsemnat, tot ce frânează munca și o face mai complicată. A respins apropierea, sau dacă n-a reușit, atunci a încercat să nu-i simtă influența. Simțeam că e important doar ce se întâmplă pe scenă. Nimic altceva nu are însemnătate.”

„(…) el nu vrea roboți, ci actori (…) care dacă li se spune înclinați-vă și aranjează-ți-vă șiretul atunci ei fac mecanic asta. You ROBOT!”

„El a dictat: a spus du-te acolo, ridică ceașca aceea, fă o pauză, du-te la geam, pauză, aranjează-ți părul etc.”

„Cred că se înțelege acum că atunci când (…) a spus că împreună cu celălalt figurant l-a șters și pe Peter Mortensgard a cărui rol l-am primit eu și pe apariția căruia am așteptat așa de mult, pur și simplu am decăzut.”^[27]

„Am stat în scaun, i-am privit pe ceilalți care au continuat repetiția, dar nu am văzut nimic, am simțit doar că mă scufund, ca înotătorul care se paralizează chiar când ajunge la mal pe care îl năpădește apa și care privește amuțit cum viața pe țărm își continuă ritmul obișnuit.”^[28]

„Am devenit high.”^[29]

„Zholdak n-a fost amabil deloc. Deseori a strigat, și-a pierdut răbdarea, dar mereu a vorbit despre muncă: pulsul vieții nu s-a simțit în ceea ce s-a întâmplat pe scenă.”

„Organic – orgániká – asta a fost cuvântul-cheie.”

„Era convins de genialitatea lui. În cultura occidentală nu mai crede nimeni asta, dar pe el nu a părut să-l deranjeze chestia asta.”

„A căutat mereu situațiile extreme, când existența atinge limita nebuniei. Ar fi fost foarte bine și aproape că s-a putut realiza ca limita asta să nu fie trecută niciodată.”

„Unde e limita?”

„Dar poate că nu e foarte bine să accentuăm asta. Ar fi important ca toți cei care se pregătesc să fie actori să învețe că e un punct în care trebuie să spună nu.”

„Dar încă de la început a spus cât se poate de răspicat că oricine poate părăsi procesul.”

Epilog

Nu vreau să sugerez că victima abuzului ar fi vinovată pentru abuz prin sublinierea detaliilor narațiunii. Nici vorbă de așa ceva! Eu vreau doar să atrag atenția asupra situației educaționale în care nu le oferim copiilor și studenților noștri altă alternativă decât neputința, lipsa de perspectivă. Noi decidem pentru ei, chiar și atunci când nu mai este de datoria noastră să facem acest lucru. Educația, repet pentru a mia oară, nu înseamnă să transmiți informații și să ceri redarea exactă a acestora! Educația înseamnă cooperare! Educația este o descoperire comună, pentru că totul este un proces! Chiar și înălțimea Muntelui Everest se schimbă în permanență!

Nu caut vinovați, pentru că nu cred în educația prin pedeapsă. Dar nici nu văd o soluție în punctul de vedere care vede agresorul ca pe o victimă la fel ca și persoana împotriva căreia a fost comisă agresiunea, și care adoptă poziția „lasă, s-a întâmplat, împăcați-vă acum, dar data viitoare fiți mai atenți”. Această din urmă pare mai umană, dar totuși este o strategie pe termen scurt. Tratarea simptomelor. De fapt, ambele perspective bagă lucrurile sub preș în același mod și nu reușesc să abordeze fenomenul pe termen lung. Cel mai bun lucru de făcut este să îți aplici propria poziție la nesfârșit, clătinând din cap.

Nu. Cred că ar trebui să ne ocupăm de ceea ce ne determină să vedem în agresiune un mijloc eficient de rezolvare. Și, de asemenea, ceea ce îl determină pe cineva care este umilit să accepte o situație inumană și să o explice ulterior.

Acesta este modelul pe care îl oferim copiilor de la o vârstă fragedă, pe care îl folosim mai târziu ca regulă de urmat la școală și pe care îl facem lege în învățământul universitar. Ceea ce consideră enunțul „așa e viața actorului” ca o regulă. Ceea ce face ca enunțul „așa a fost și așa va fi întotdeauna” să devină lege. Pentru că, dacă vrem să trăim, trebuie să acceptăm limitele impuse de instituții. Dacă nu, atunci ești liber să faci orice altceva! Bla, bla, bla…

Conform amintirilor mele (nesigure), Lohinszky^[30] spunea uneori: „Fiule, sunt atâtea profesii frumoase în lume, de ce a trebuit să o alegi pe aceasta? Să-mi petrec timpul prețios aici cu dumneata…” Și abia acum îmi amintesc că, atunci când sunt întrebat ce am învățat la universitate, pot să răspund: model. Am vrut să joc și eu în liga mare ca și mahării. Dar se poate schimba un mahăr care a fost recunoscut în repetate rânduri de către cei mai buni din profesie? Și este posibil să nu se țină cont de valoarea artistică a lucrărilor create prin metode neortodoxe?

Da. Cred că este posibil.

Dacă a sfidat viața, dacă nu a folosit teatrul ca pe o modalitate de întâlnire între oameni și cu ei înșiși și dacă i-a privat în vreun fel pe cocreatori de demnitatea lor umană. Dacă oricare dintre aceste condiții este îndeplinită, lucrarea poate fi încă valoroasă, dar nu este în niciun caz demnă de urmat, sau legitimată sau compensată prin recunoaștere profesională.

Pentru că ceea ce am fost până acum s-ar putea să nu fie responsabilitatea noastră, dar ceea ce vom fi de acum încolo este în mare măsură chiar responsabilitatea noastră.

Traducere de Eszter Bodor

Textul original în limba maghiară a fost publicat de revista Játéktér. 

^[1] http://www.jatekter.ro/?p=35340&fbclid=IwAR178qtAsx-j3aZgOzupH6khkYoHaSUOwYigfuMgfRjqI6jQx5RhabukTNg (data ultimei accesări: 28 martie 2023)

^[2] Incidentul a avut loc în 2017, iar articolul a fost publicat în ediția de primăvară 2019.

^[3] Care aduc bucurie sinceră tuturor participanților.

^[4] Folosesc cuvântul viață acum în sensul lui cel mai simplu, biologic, natural. Și nu mă refer doar la viața umană! (Când aud „viața veșnică” în biserică, mă gândesc chiar și la ciupercile de pădure pentru că aceeași viață (!) este veșnică și în ele.) Toate ființele vii au nevoi de bază și nevoi diferite în funcție de organizarea lor. Totuși, aceste nevoi diferite nu pot fi folosite pentru a satisface interese egoiste în afara cursului natural al vieții. De exemplu, nu ucidem din plăcere.

^[5] Balázs Bodolai scrie, de asemenea, spre finalul articolului său: „Pregătește copilul pentru călătorie, nu călătoria pentru copil.” Ei bine, acest enunț poate fi interpretat în mai multe feluri. Din moment ce nu este menționată călătoria, s-ar putea ca noi să pregătim copilul, cu cele mai bune intenții menționate mai sus, pentru călătoria pe care o avem noi în vedere. Si, făcând acest lucru, l-am și limitat deja. (Chiar și astăzi, de multe ori, părintele este cel care decide ce carieră ar trebui să aleagă copilul.) Eu, pe de altă parte, susțin ideea că pregătirea este pentru călătoria curentă. Indiferent de ceea ce alegem, vor exista întotdeauna bifurcații în drum, vor exista întotdeauna obstacole, poți oricând să ceri ajutor, poți oricând să ieși de pe drum, poți oricând să te întorci la o etapă, poți oricând să te oprești și pur și simplu să privești, să te bucuri de călătorie. Iar în rezolvarea diferitelor situații eu (ca părinte, profesor) nu pot fi decât un model și nu o regulă de urmat. Deși modelul este aproape întipărit în mintea copilului ca o regulă. Acest lucru este evident și în articolul lui Balázs Bodolai.

De aceea, acum caut omul și nu actorul în formarea actorilor. În primul rând, omul trebuie luat în considerare, el este cel care își va găsi propriile instrumente profesionale în diferitele situații actoricești. Sau nu. Și apoi le va căuta, dacă va considera că sunt importante. Sau nu. Dar în orice caz: el este în primul rând un om!

^[6] Mi s-a părut important să precizez acest lucru pentru a sublinia faptul că teatrul este – pentru mine – în primul rând uman și nu estetic.

^[7] Întrucât nu intenționez să judec, ci doar să subliniez ulcerul neobservat care trăiește în noi, nu exclud posibilitatea ca un astfel de lucru – din păcate – să existe. Și cu siguranță va exista, pentru că starea (pe care o consider ideală în acest moment) despre care scriu nu va fi niciodată realizată. Și anume, predominanța relațiilor umane bazate pe iubire și apreciere reciprocă (dezinteresată!).

Când scriu că nu poate fi considerat un model, vreau să spun că gama erorilor umane este infinită și că, prin urmare, este imposibil să legitimăm cu diverse recunoașteri și ideologii ceea ce contravine oricăruia dintre aceste trei puncte de plecare.

^[8] Vă reamintesc doar că am pornit de la premisa că viața este pe primul loc. În consecință, dacă acceptăm că viața privește înainte, adică supraviețuirea speciei este o necesitate codificată în noi (nu doar în noi, oamenii, ci în orice ființă vie!), atunci renunțarea la noi înșine de dragul supraviețuirii urmașilor noștri nu mai este o alegere, ci o supunere față de legile naturii. Oricine are o relație naturală cu copiii săi înțelege despre ce vorbesc. Dar nu despre acest sacrificiu de sine este vorba aici.

Pe de altă parte, am folosit cuvântul „model” și nu „evaluare”, deoarece acesta din urmă depinde de preferințele personale, în timp ce primul, oficializând aceste preferințe personale, oferă deja o bază legitimă pentru punctul de vedere „așa este posibil să creezi” sau chiar „acest tip de creație duce la rezultate”. Cu alte cuvinte, funcționează deja ca un model. Mai precis, prin acordarea unui premiu unui astfel de creator (sau unei opere create în astfel de circumstanțe) de către cel mai important (sau mai degrabă cel mai puternic) for profesional (în acest caz UNITER), se transmite mesajul că aspectele profesionale/ artistice au întâietate în fața nevoilor umane de bază. Așa că tinerii regizori sunt liberi să le urmeze exemplul. Și o fac. Iar tinerii actori acceptă orice li se întâmplă. Pentru că asta îi învață școala, că este o parte „naturală” a meseriei de actor. Dar poate fi „geniul”, la modă doar de câteva secole, superior demnității fundamentale a existenței umane?

^[9] Poate de aceea, evitarea unor termeni precum „straniu”, „interesant” etc. nu este întâmplătoare în metodele psihodramei (așa cum le cunosc eu), pentru că aceștia trec cu vederea, eludează, ascund ceea ce simțim de fapt. Se pare că vorbim despre emoțiile noastre, dar în realitate nu îndrăznim deloc să le confruntăm. Aceste expresii eufemistice ascund sub un strat de politețe ceea ce de fapt doare, stârnește teamă, ne ridică tensiunea arterială, pulsul. Este adevărat, desigur, și faptul că folosim adesea adjectivul „interesant” pentru a descrie situații care ne trezesc dorințele, dar pe care ne este rușine să le recunoaștem. De exemplu, excitarea sexuală. Dar cred că este puțin probabil ca în această situație să avem de-a face cu un astfel de caz, sau cu ceva similar. Ideea este că persoana care face afirmația se teme să numească emoția în mod specific. Se teme de ea. Dar nu de sentimentul în sine se teme, ci de ceea ce atașează la trăirea sentimentului: pedeapsa. De exemplu, nu se cuvine să simți că vrei să renunți. Ce fel de persoană este cea care renunță? Eu nu sunt acel tip de persoană! De aceea mă simt: straniu… Ei bine, acesta este deja un comportament învățat!

^[10] Viețile noastre sunt pline de afirmații evidente. În unele cazuri ne dăm seama că acestea de fapt nu înseamnă nimic („Maghiarii nu vorbesc când mănâncă” – Oh, ba da!), pe altele nu le punem la îndoială pentru că nu avem mijloacele necesare, sau ne face plăcere să credem în ele, sau nu este frumos să le punem la îndoială („Maghiara este una dintre cele mai dificile limbi din lume.” – Chiar așa? Pe baza a ce? Și chiar a fost comparată cu toate limbile din lume?), în timp ce despre altele nu ne trece niciodată prin cap că poate le-am primit, le-am învățat fără să ne gândim și le-am transmis ca pe niște fapte luate ca atare: „Limba este unul dintre cele mai importante instrumente ale actorului maghiar!” Hm.

^[11] Deoarece folosesc ghilimele în mai multe cazuri, voi scrie cu italice pasajele preluate textual din articolul lui Balázs Bodolai pentru a nu le confunda cu „citatele” pe care le folosesc pentru a face o distincție sau pentru a sublinia ceva.

^[12] Și carierele artistice în general. Dar un medic, un profesor, un tâmplar sau un croitor poate fi la fel de dedicat. Și asta – în mod normal – nu este nimic special. Cel mult, poate duce la faptul că hobby-ul cuiva poate deveni munca lui.

^[13] Majoritatea candidaților la o carieră în teatru s-au luptat mai întâi pentru a candida la admitere. Înainte de toate cu părinții lor. Apoi, de asemenea, cu atitudinile de etichetare ale mediului lor. De exemplu: „Tu ești atât de deștept, nu puteai să-ți alegi o profesie mai potrivită?” Și atunci ar trebui să te bucuri că au considerat actoria măcar ca profesie…

^[14] „Nu se poate, c-atâtea inimi,/ Să fi vărsat sânge degeaba (…)” Nu? Am crescut cu aceste versuri. Cu idealul sacrificiului de sine. Fiindcă în continuare sună așa: „Sau va veni, dacă trebuie,/ Moartea măreață (…)” Și atunci oamenii mă vor aprecia cu lacrimi în ochi. Ca în adolescență, când visam cum cei care ne-au făcut rău vor plânge la mormintele noastre, dar atunci va fi deja în zadar, pentru că noi nu vom mai fi! Asta e! I-am învins! Mulțumesc. Dar eu prefer să trăiesc. (Citatele sunt din poemul Szózat al lui Mihály Vörösmarty tradus de Ernő Csata cu titlul Apel (n.t.). Și da, acolo este vorba despre patrie, aici este vorba doar despre un fenomen teatral. Ei bine, și Stalin ar fi spus o dată – dar citatul poate fi legat și de scriitorul satiric german Kurt Tucholsky: Moartea unui om este o tragedie, moartea milioanelor de oameni este statistică.)

^[15] Balázs Bodolai scrie: „Suntem condiționați începând din facultatea de actorie: să joci spectacolul până la capăt – asta e scopul suprem. Actor bolnav nu există, doar actor mort – ni s-a spus. Asta nu e cruzime, doar pregătire pentru situația acea stranie că de la ora șapte, orice s-ar fi întâmplat, oricare ar fi puterea ta fizică sau sufletească spectacolul trebuie jucat la capacitate maximă. Nu poți să tărăgănezi, nu există ieșire. Trebuie să începi totul de la capăt, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic nici pe scenă, nici în viața privată.”

No comment. Poate voi include aici recentul meu articol despre exploatarea de sine, dacă va apărea la timp și nu la un an și jumătate, pierzându-și astfel actualitatea.

Dar nu pot să trec (din nou) pe lângă faptul că adjectivul „straniu” folosit de Balázs Bodolai mai mult eufemizează decât denumește ceva.

Și mă gândesc oare de ce „(…) nu e cruzime (…)” Oare actorii sunt la un nivel atât de inferior în societate încât nu se văd nici ei pe ei înșiși ca pe niște ființe umane cu demnitate? La urma urmei, actorii sunt: alcoolici, curve, proști, frivoli, homosexuali – până la punctul în care un actor nici măcar nu ar trebui să aibă copii! (Vezi documentarul intitulat Apropierea în regia lui Botond Püsök.)

Și chiar și actorii au o părere similară despre ei înșiși.

^[16] Cum spune prietena mea, Kati Panek: Nu există acei bani pe lume! Dar dacă există…

Bineînțeles, nu este vorba doar despre bani. Este vorba despre ceea ce vine după. Recunoaștere, o serie de roluri, poate premii – pentru că indicatorul talentului unui actor (deoarece nimeni nu știe în ce constă talentul) este adesea acest sacrificiu. Bineînțeles, niciunul dintre acești actori nu se gândește că, pe partea cealaltă, chiar aprecierea lor ca oameni este spulberată. Se pare că, în cele din urmă, toți îl tratează ca pe un câine.

^[17] Știu, e doar o intrare de jurnal care rămâne foarte departe de ceea ce a generat-o. Și ar fi o greșeală să tragem concluzii din ea. Și totuși, nu cred că pot s-o ignor, pentru că este unul dintre acele elemente scăpate, aproape nesemnificative, care mai târziu se transformă într-o teorie robustă. Ele devin o convingere din care nu se mai vede nimic, ci doar se urmează cu entuziasm și orbește.

^[18] Confuzia lucrurilor care nu se potrivesc între ele nu este o caracteristică unică a consemnării lui Balázs Bodolai. Deoarece nu există un sistem obiectiv de referință pentru teatru și actorie (precum spațiul euclidian în matematică), fiecare folosește argumente în funcție de propria interpretare. Și eu fac la fel. Iar acest lucru duce la un sistem de raționamente aproape imposibil de urmărit dintr-un punct de vedere extern. Uneori scriitorul însuși își dă seama de acest lucru când a doua zi recitește rândurile de ieri și își dă seama că el însuși abia dacă înțelege ce a încercat să spună…

Pe de altă parte, unei mari părți a oamenilor (inclusiv, poate cel mai mult, creatorilor) îi place să privească teatrul și actoria ca pe ceva mistic, de neînțeles, de necunoscut (la urma urmei, demn de admirat!). Dar incognoscibilitatea nu este o însușire a teatrului, a actoriei (sau de altfel a lumii), ci imperfecțiunea minții umane. Dar te simți mai bine să ascunzi excelența, unicitatea, transcendența artei în formulări vagi, în citate și aforisme nespecifice, dar care sună bine. De exemplu, în afirmația: Teatrul începe cu tine. A spus Bergman. Se pare. Dar voi reveni asupra acestui aspect mai târziu, când voi lua în considerare o afirmație similară – dar mult mai extremă – a regizorului ucrainean.

^[19] În timp ce completam această frază, mă gândeam la faptul că relația inegală dintre creatorii de teatru (regizorul este autoritatea supremă, urmat de colaboratorii săi imediați, iar apoi, undeva pe parcurs, intervin și ceilalți) este, de asemenea, un teren perfect pentru abuzuri. Aparent, totul se face de dragul spectacolului, crearea lui legitimează toate acțiunile, inclusiv comportamentul arbitrar (considerat irevocabil) al regizorului. Iar această situație, cu combinația sa de sacrificiu, dăruire, obligație și ritual pare să adâncească prăpastia dintre creatori. Dar mai mult despre acest aspect mai târziu.

^[20]Predarea istoriei pune, de asemenea, accentul pe eroism. Se vorbește mai puțin care este prețul pentru asta. Cu toate că acum putem vedea și simți ce înseamnă războiul de aproape… Totuși este ca și cum oamenii nu vor să vadă dincolo de ceea ce au „învățat”, adică au acceptat fără să pună întrebări.

^[21] Dar asta, știu, este un vis deșart, o iluzie perfectă. Omenirea cunoaște pericolele de la bun început, dar le repetă iar și iar. Nici nu mai știu de ce scriu acest articol.

^[22] Într-adevăr, se pare că au reușit destul de eficient să oprească omenirea să mai întrebe la nesfârșit „dar de ce”. În cele din urmă, copiii vor trebui să se mulțumească cu „de-aia”. „Atât”. „Pentru că”. Și pe măsură ce trec anii, ei învață tot mai mult că trebuie să accepte ceea ce au învățat, pentru că a existat dintotdeauna. Nu! Nici omenirea nu există dintotdeauna. Și nici nu va exista pentru totdeauna.

^[23] De fiecare dată când scriu exigențe precum nu se cuvine, nu este permis, îmi amintesc de pedagogia noastră centrată pe pedeapsă. Nu înțelegeți greșit, sunt într-adevăr unele lucruri care nu se cuvin și care nu ar trebui făcute. De exemplu, scuturarea unei persoane atunci când nu este deloc bine pentru ea. Dar multe dintre interdicții acoperă situații la care nu se aplică deloc. De exemplu: cei curioși îmbătrânesc repede! Până la cerința crede și nu cerceta. În această educație își au rădăcina toate situațiile (abuz, umilirea de sine, exploatarea de sine etc.) despre care scriu în primul rând!

^[24] În ultima vreme, au existat tot mai multe rapoarte despre împușcături și masacre în școli. Și de fiecare dată se dovedește retrospectiv că da, au existat semne, că trăgătorul a scris asta, a postat asta, a scris mesaje, a spus asta. În multe cazuri, autoritățile știau despre aceste semne, „dar nu au mijloacele oficiale pentru prevenirea acestora”. Știu că problema este mult mai complexă, dar aș vrea doar să subliniez că nu există situație umană extremă care să nu aibă un precedent! De multe ori, elevii trimit un mesaj foarte precis despre temerile și problemele lor, pe care noi, profesorii, le desființăm spunând „adună-te!”, „trebuie să faci asta pentru că a făcut-o și altcineva care a vrut să aibă succes” etc. Nu există actori bolnavi, ci doar actori morți, nu? Practic îi sacrificăm, pentru că și noi am fost sacrificați la vremea respectivă.

^[25] Deformarea unei anumite declarații atribuite lui Bergman. O exagerare. Tu nu mai exiști, ci doar celălalt!

^[26] „(…) am plâns. Adică s-au scurs lacrimi pe obrajii mei (…)”  De parcă nu se cuvine să plângi.

^[27] Pur și simplu? Chiar așa? Doar atât?

^[28] E ca și când simți în viață că dispari. Că nu mai exiști. Că nu mai e nevoie de tine. Ai făcut tot ce ai putut în zadar. Sau, poate că nu? Cât de departe se poate merge? Dar aste e doar întrebare retorică…

^[29] Evident starea în care a ajuns era similară.

^[30] Loránd Lohinszky (1924–2013), actor, profesor universitar. A fost conducătorul meu de clasă. Mă consider norocos că am absolvit sub îndrumarea lui. L-am venerat.