LUK PERCEVAL: ”Eu nu pot face teatru decât dacă derivă dintr-o necesitate emoţională”

David Esrig: ”Cenzura a dezvoltat în mediul cultural o mentalitate de sclavi”
februarie 28, 2018
Nicoleta Lefter „Aleargă” în marele maraton al vieții
februarie 28, 2018

Interviu realizat de Pompilius Onofrei

 

Pompilius Onofrei: Aş începe prin a vă mulţumi, domnule Luk Perceval, pentru că aţi venit aici, în România, la Festivalul Naţional de Teatru, dar mai cu seamă pentru spectacolul „Front” pe care ni l-aţi oferit şi care sunt convins că a influenţat / schimbat o mulţime de oameni într-un mod ireversibil. Dar mai întâi aş vrea să vă rog să definim, din punctul dvs. de vedere contextul în care vă aflaţi aici, în Bucureşti – pentru prima oară, nu?

 

Luk Perceval: Într-adevăr, pentru prima oară în România şi trebuie să spun că mă simt onorat să fi fost invitat la un atât de important eveniment cum este Festivalul Naţional de Teatru. E o şansă pentru mine de a observa un pic din fenomenul scenei româneşti şi trebuie să vă spun că am fost surprins de cât de viu e teatrul aici, cu cât de mare interes vin românii la teatru pentru a-l „consuma”. N-aveam habar că acest tip de artă e atât de intens urmărită de publicul dumneavoastră. Iar în urma discuţiilor pe care le-am avut cu oamenii după spectacolul cu care am venit, m-am bucurat foarte tare de impactul puternic pe care l-a avut spectacolul nostru. Ca să fiu foarte sincer, am avut îndoieli, în timpul reprezentaţiei, asupra referinţelor concrete pe care publicul român le-ar putea avea despre contextul de care vorbeşte piesa. Pentru că, de fapt, textele pe care am construit spectacolul se referă la raporturile dintre belgieni şi germani, în timpul primului război mondial, când, timp de patru ani soldaţii au fost blocaţi în tranşee la graniţa belgiană. Eu am crescut în oraşul Antwerp din Flandra, unde am făcut teatru vreo de 20 de ani, însă acum trăiesc şi lucrez în Germania de multă vreme, de peste 15 ani. Astfel încât cunosc aceste două culturi foarte bine. Din această cauză textul face trimiteri la detalii subtile şi tratează anumite situaţii specifice ale frontului germano-belgian din timpul primului război mondial. Şi mă aşteptam să fie complicat de înţeles pentru spectatorul român, însă am avut surpriza să constat că n-a fost deloc aşa. Am fost foarte impresionat de cunoştinţele publicului despre acele conjuncturi şi de conştiinţa vie cu care a urmărit spectacolul.

Cât despre celelalte întâlniri pe care le-am avut la Bucureşti, trebuie să menţionez mai întâi atelierul de creaţie pe care l-am susţinut împreună cu zece actori români: „Peace for the monkey mind„. A fost o atmosferă foarte plăcută. A fost chiar foarte bine. Sigur, pe de o parte am întâlnit şi aici situaţia din restul Europei – actorii sunt foarte obosiţi, căci trebuie să muncească foarte mult şi să facă o sumedenie de lucruri ca să supravieţuiască. Ştim bine, trăim într-un sistem capitalist în care arta e tot mai forţată să îşi câştige trudind propriul venit şi să-şi realizeze propriile subvenţii, care se restrâng pretutindeni în zilele noastre. Şi astfel artiştii, actorii în special, plătesc şi ei un tribut dur, muncesc din greu ca să supravieţuiască, forţându-şi limitele… Dar, în acelaşi timp, sunt foarte bucuros să constat că există o asemenea curiozitate pentru lucrurile noi, o mare deschidere. Am lucrat cu ei în sistemul tipic de repetiţii pe care l-am dezvoltat de-a lungul anilor şi atmosfera a fost excelentă. Ce mi-a plăcut mult a fost faptul că toţi aceşti actori provin din medii artistice sau de formare extrem de diferite – teatre, sau chiar tradiţii foarte diferite. Şi în loc să fie reluctanţi, au fost realmente curioşi şi deschişi nu doar la ce le-am împărtăşit eu, dar în modul cum am colaborat, sau cum au lucrat fiecare cu fiecare. De aceea spun că a fost foarte bine. Ştiţi, eu călătoresc mult cu producţiile mele: iată – de aici, spre exemplu, plec la Belgrad, cu Macbeth-ul pe care l-am montat în Rusia – şi întotdeauna cel mai important e că, după ce stau câteva zile în vreun oraş care mă interesează, cum e Bucureştiul, curiozitatea stârnită mă face să-mi doresc să revin. Să învăţ să cunosc oamenii locului… şi chiar să lucrez aici. E sentimentul care mă animă acum şi, da, consider că e chiar ceva foarte pozitiv pentru mine.

 

P.O.: Întorcându-ne la „Front” – spectacolul cu care aţi fost invitat în FNT – el a stârnit reacţii foarte vii în rândul publicului. Au fost câţiva – trebuie s-o spunem – puţini însă, care chiar au ieşit în timpul spectacolului, de parcă n-ar fi ştiut chiar din titlu că vor fi confruntaţi, într-un fel sau altul, cu ororile războiului. Însă majoritatea celor peste cinci sute de spectatori aflaţi în Sala Studio a Teatrului Naţional Bucureşti au apreciat rafinamentul acestui oratoriu scenic pe care l-aţi creat să prezinte, înadins, cel mai urât dintre actele umanităţii: războiul. Muzica, împletită cu discursul general şi cu poveştile despre destinele afectate de război, decenţa şi originalitatea interpretării actoriceşti determină reacţii puternice în rândul audienţei şi aş spune că nu-i uşor să empatizezi cu ce se întâmplă pe scenă. Este foarte clar că tot ce încercaţi să aduceţi în scenă în acest „J’accuse!” despre război vine din convingere şi dintr-un acut sentiment de durere a creatorului, transmise contemplatorului. Şi totuşi – ştiu că acest spectacol a fost realizat anul trecut (premiera a avut loc la Thalia Theatre în Hamburg, în 22 martie 2014), adică la 100 de ani de la izbucnirea primului război mondial şi că v-aţi bucurat de o finanţare generoasă din partea instituţiilor europene. Întrebarea (frontală, dacă mi-e permis) ar fi dacă aţi fi făcut în orice condiţii acest spectacol, din nevoia dumneavoastră personală de a striga împotriva acestei nebunii mondiale, sau dacă toate aceste conjuncturi au determinat naşterea acestei producţii…?

 

L.P.: Nu, cum spuneam, subiectul ţine mult şi de biografia mea personală şi, în acest sens, a fost o necesitate absolută să vorbesc despre asta. Ştiţi, bătrâna mea mamă a copilărit în suburbiile Antwerp-ului. Iar acest oraş a fost – în timpul celui de-al doilea razboi mondial – bombardat extrem de grav. Zona în care ea a trăit şi se juca pe vremea când era doar o fetiţă a fost aneantizată. Distrusă complet. I s-a spus „micul Berlin”. Şi chiar şi acum, la peste 80 de ani, mama e încă traumatizată grav de ororile războiului. Războiul devine astfel ceva ce mă fascinează prin nedreptatea, prin injusteţea lui. Pentru că l-am văzut în propria familie, pentru că într-un fel îl simt în propriile vene, prin ce-a determinat în trăirile mamei mele, prin cicatricile lăsate în sufletul şi în comportamentul său. Ea încă tremură. Chiar şi acum, după atât amar de vreme. Trăiesc şi muncesc, însă, în Germania, o ţară unde există răni adânci lăsate de al doilea război mondial. Nu uitaţi că Germania a fost reconstruită de chiar mamele copiilor căzuţi pe front. În numeroase familii acest subiect – războiul – e tabu. Nu poţi discuta despre această cruntă realitate istorică, pentru că Germania e vinovată pentru acest război. Mai mult: ea a fost epicentrul nu doar al acestui ultim război, dar şi al primului război mondial. Tot ei au fost şi atunci agresorii. Aşa că trăiesc într-o ţară în care există o imensă nevoie de a jeli, de a plânge durerea, vinovăţiile cauzate de cele mai cumplite evenimente ale ultimului secol, cu tragedii întâmplate nu doar în propriile lor familii, dar şi prin toate cele ce le-au determinat în vieţile celorlalţi. Am pus în scenă, de altfel, două opere ale lui Hans Fallada. Poate nu ştiţi, Fallada e un scriitor german care a scris despre Berlin în timpul şi imediat după al doilea război mondial – un observator foarte precis al acelor timpuri. Am făcut două dramatizări ale nuvelelor sale care au fost primite cu o emoţie extremă de public şi astfel am descoperit la nivel foarte personal cât de profundă e această nevoie a nemţilor (de fapt, a tuturor) de a-şi găsi pacea în această problematică. A face pace cu propriul trecut. Astfel că atunci când a apărut această idee, în 2014, la un secol de la declanşarea primului război mondial, am considerat că e momentul ideal să arăt, să vorbesc lumii despre această absurditate, folosind ambele părţi. (Pentru că, de fapt, „Front” e o coproducţie între Thalia Theatre Hamburg şi Teatrul din Ghent, care reprezintă vechea mea familie teatrală belgiană).  Zic ‘absurditate’ pentru că toţi acei tineri au fost, timp de patru ani, blocaţi în iad. Singura lor şansă de a supravieţui era să ucidă. Se aflau la doar 60 de metri distanţă unii de alţii şi, în aceşti patru ani, au fost sute de mii de victime de ambele părţi. Dacă s-ar fi strigat – s-ar fi putut auzi. Nu e asta absurd? În acelaşi timp, deşi vorbeau franceză, sau engleză, sau germană şi proveneau din părţi diferite ale Europei, toţi nu aveau decât o dorinţă: aceea de a opri acest adevărat iad… pentru că a fost un ‘inferno’ ad litteram. Aşadar, am avut imediat nu doar această nevoie personală să exprim toate astea, dar am simţit că trebuie să-i aduc împreună pe actorii belgieni şi germani (pe care îi ştiam bine, în urma lucrului în comun) şi să exprimăm cu o voce comună toate textele alese să compună spectacolul. Mărturii literare ale tuturor părţilor: scrieri ale francezului Barbusse, ale germanului Remarque, scrisori şi pagini de jurnal belgiene, poeme englezeşti… Să aducem laolaltă toate aceste texte şi să dăm expresie fricii pe care tinerii combatanţi au simţit-o la un nivel nemaîntâlnit şi, repet, a absurdităţii unei situaţii din care nu se putea ieşi decât ucigându-l pe celălalt. Şi, în toată această situaţie, au fost lăsaţi singuri. Căci, spre exemplu, comandantul englezilor – generalul Douglas Haig – stătea în tot acest răstimp într-un castel din Franţa, bând vinuri de colecţie…. şi n-a ajuns niciodată pe front – niciodată! – pentru că frontul puţea prea tare… iar el nu suporta mirosul… Cât de crud… Dar tot el, spre exemplu, a ordonat trupelor englezeşti să împuşte orice dezertor, astfel încât a fost un moment statistic în aceşti patru ani când cifra soldaţilor omorâţi de propriile trupe a depăşit-o pe cea a victimelor directe ale luptelor. Ce fel de infern s-a petrecut acolo? Vă puteţi imagina aşa ceva?…

 

P.O.: Nu. Într-adevăr, o oroare…

 

L.P.: Aşa că demersul meu nu e în nici un caz doar „politic”. Sigur, poţi spune: iată, e 2014, hai să folosim cifra asta rotundă pentru a găsi o cale de a scoate în evidenţă amintirea pe care le-o datorăm victimelor primului război mondial. Dar e doar un aspect (şi nu cel mai important) al acestei producţii. Nu pot face teatru doar pentru că e culturalo-politic interesant. Nu pot face teatru decât dacă e o necesitate… decât dacă e o necesitate emoţională. Altfel – n-aş mai fi artist, ci aş lucra, poate, într-o bancă.

 

P.O.:Aţi ales să prezentaţi acest subiect, frontul primului război mondial, deşi atrocităţile celui de-al doilea, ca statistică cel puţin, sunt mult mai puternice, mai evidente şi poate mai uşor de prezentat. De ce? Poate pentru a sublinia că ce s-a întâmplat între 1914-1918 a fost, din punct de vedere psihologic, marele rău care i se putea întâmpla omenirii, pregătind şi deschizând drumul dezastrului suprem de peste doar două decenii, ridicat la a nu-ştiu-cât-a putere de avansul tehnologic?

 

L.P.: Evident. Absolut. Nu uitaţi că Adolf Hitler a fost în tranşeele de la Fromelles în 1916, sau, mai devreme – în 1914 – a asistat la Masacrul Inocenţilor de la Ypres…! Există fotografii cu el ca soldat pe front până în 1917. Aşa că trecuse pe acolo. Şi frustrările nemţilor de a fi pierdut războiul au dus la nebunia de mai târziu. Sigur, în Germania e mult mai vie amintirea celui de-al doilea război mondial. Stalingrad e pentru ei chintesenţa ororii războiului; şi, bineînţeles, lagărele morţii. Au preferat să „uite” primul război, pentru că astfel puteau trece mai uşor peste ruşinea înfrângerii. (…) Şi fiecare soldat participant era marginalizat, scuipat, ignorat, pentru că s-a întors acasă înfrânt. Aşa că în conştiinţa germanilor există un război uitat, dar pe care ei au vrut să îl uite. Şi ăsta este încă unul din motivele pentru care am dorit neapărat să vorbesc despre primul război mondial. Sigur că a existat Stalingrad, sigur că a existat Hitler, sigur că numărăm cu milioanele victimele din rândul evreilor ş.a.m.d., iar asta e oribil. Dar există, de asemenea, 20 de milioane de victime ale primului mare conflict al secolului trecut. Douăzeci de milioane. De băieţi tineri. În Anglia se vorbeşte de o întreagă generaţie care a fost secerată… Aşa că…

Ştiţi? Una din problemele care m-au determinat să fac teatru – între altele, desigur – una din problemele timpului nostru este aceea că prin media războiul devine ceva digital. Ceva ce vezi pe ecranul plasmei. Şi e ceva ce am experimentat personal: unul dintre cele mai amare şocuri pe care le-am avut în ultimii ani a fost în Cracovia, unde mă aflam cu treburi, iar acolo poţi vizita oribilul lagăr de la Auschwitz. Am luat într-o zi un autobuz într-acolo pentru că mi-am dorit să văd cu propriii ochi. Şi nu doar că am fost şocat de ce am văzut… dar cel mai teribil lucru (care m-a pus în stare de şoc) a fost că propriul meu creier a trebuit să accepte că n-a fost nici o ficţiune. Căci am fost crescut cu filme despre acest fenomen. Cu „Lista lui Schindler” ş.a., cu alte multe poveşti de genul ăsta. Cu ficţiuni. Iar creierul meu a salvat fenomenul tot ca ficţiune. Şi când m-am văzut stând acolo, printre rămăşiţele fizice ale atrocităţilor, am avut un uriaş şoc. Atunci am realizat că toate lucrurile acelea de coşmar chiar s-au întâmplat: căpiţele de păr uman, munţii de pantofi – toate astea îmi strigau că lucrurile chiar s-au petrecut de-adevăratelea. Şi am avut un declic al întregului meu mecanism uman care încă striga înfiorat: nu, nu, nu, asta nu poate fi adevărat! Iar aceasta este puterea teatrului: că sunt fiinţe reale care stau acolo, în faţa ta – şi nu ecrane plate la care să te uiţi. Că nu există distanţe, nu există distanţări posibile. E o fiinţă umană reală la care te uiţi şi care îţi zice vorbele unui tip care chiar a fost acolo. Iar din momentul acesta prin actor, prin fiinţa umană reală care-ţi stă în faţă, totul devine real în „fantezia” din capul meu. Totul devine experienţă. Devine – în cazul nostru – o oroare reală. Pentru că posibilitatea mea omenească naturală de a mă identifica cu o altă fiinţă umană funcţionează instantaneu. Şi apoi, pentru că aţi vorbit mai devreme de această formă a spectacolului „Front” – eu sunt convins că ceva precum oroarea războiului nu poţi pune în scenă. Cel puţin nu în forma tradiţională, sau hai să spunem „stanislavskiană”, în care ne propunem să imităm realitatea. Războiul e ceva ce nu poţi să imiţi. E dincolo de oglinda aceea fidelă a realităţii. E atât de oripilant, încât te-ai face ridicol în faţa publicului dac-ai încerca să-i imiţi realitatea. Aşa că, încă de la început, conform obiceiului meu de a dezvolta o estetică a naraţiunii teatrale împreună cu actorii – căutăm, improvizăm şi din aproape în aproape determinăm o formă în timpul repetiţiilor -, încă din start în cazul „Front„-ului am spus cu toţii:  nu, nu e posibil ca aceste texte să fie ‘jucate’; orice-am face – e chiar imposibil. Aşa că soluţia a fost să căutăm o altă formă de expresie scenică şi, după numeroase încercări, am ajuns aproape de formula oratoriului. Aşa că – vă dau dreptate: da, „Front” este un oratoriu. Necesar.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide