Pledoarie pentru actorii de azi

Viitorul depinde de ”șomeri”
ianuarie 1, 2008
Cine are nevoie de arta contemporană?
ianuarie 1, 2008

Te uiți la ei și nu se poate să nu-ți placă ce vezi: sunt tineri, sunt frumoși, sunt plini de energie și cred în spectacolele generației lor.

Te uiți la ei și nu se poate să nu-ți placă ce vezi: sunt tineri, sunt frumoși, sunt plini de energie și cred în spectacolele generației lor. Poartă bine hainele urbane, dar și pe cele muncitorești, își schimbă ușor identitatea, etnia sau sexul, contribuie la crearea textelor de scenă și tocmai de aceea și le asumă mai bine și nu se feresc nici de roluri de compoziție.

Nu le lipsește dialogul dacă autorul nu crede în el, sunt pregătiți să folosească drept material dramaturgic interviuri, texte fragmentate, liste, citate sau extrase din dosare de Securitate. Au o relație intensă cu microfonul, cu proiecțiile, cu camera de luat vederi sau cu dispozitivele ingenioase de creat efecte scenice. Nu disprețuiesc rolurile mici, improvizația ca tehnică sau regizorii care nu au venit cu toate mișcările în plic, de-acasă. Merg în documentare cu toții și alcătuiesc echipe de lucru, căutând subiecte de la New York sau Paris până în Valea Jiului sau la Roșia Montană. Se lipsesc ușor de decoruri ample și se simt bine într-un spațiu gol sau pe câteva scaune albe cu rotile. Știu să danseze și să cânte dacă e nevoie de asta, iar mișcările le vin ca de la sine, fără efort. Sunt liberi și creativi, nu stau ”în banca lor”, nu ”închid gura”, sunt serioși și conștienți că dau voce generației lor. Nu resping frontal sistemul, dar își mențin distanța și știu când să accepte și când să refuze să i se alăture. Știu prețul alinierii la sistem și (cel puțin unii dintre ei) pun mai presus libertatea de a alege și de a fi ei înșiși. Pot fi ironici sau autoironici, pot fi reflexivi sau foarte critici față de societatea din care fac parte. Sunt oamenii vremii lor fără să i se plece cu totul. În cele câteva zile dedicate dramaturgiei românești contemporane la Fest-FDR Timișoara 2014 (prima parte) i-am văzut sau revăzut seară de seară pe actorii celor mai noi generații în spectacole create de Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, Bogdan Georgescu, Eugen Jebeleanu, David Schwartz, spectacole la care fiecare dintre ei a contribuit, a adăugat straturi de material provenit din propriile experiențe, gânduri și idei, spectacole care vorbesc în bună măsură chiar despre ei și despre lume așa așa cum ei o văd. În Solitaritate și Tipografic Majuscul se pendulează între prezentul ce mimează democrația și trecutul recent în care conștiința trebuia îngropată, explicîndu-se astfel alergia la cuvântul Libertate. În Nu ne-am născut în locul potrivit, Punct triplu sau Don’t cry baby am regăsit un teatru ”orizontal”, în care actorii sar de la un rol la altul, împrumutându-și vocile și corpurile unor persoane ce spun povești cotidiene, fără să insiste pe ”creația” lor actoricească. Schimbă rolurile între ei și uneori împrumută caracteristicile sexului opus cu dezinvoltură, ca și cum ar trăi deja de mult într-o lume emancipată de determinările de gen. În Green Hours Best Of povestea are în centrul ei chiar unul dintre locurile în care au debutat mulți tineri artiști, un spațiu al începuturilor, azi pierdut în mod simbolic de o generație care se maturizează, se filtrează și capătă tot mai clar contur. Temele recurente – trecutul recent, cartografierea zonelor marginale, critica societății capitaliste – se materializează prin explorarea de noi formule de spectacol postdramatic, sub permanenta amenințare a lipsei de resurse, dar cu evidentul avantaj al deplinei implicări a întregii echipe creative. Ceea ce rezultă e un teatru diferit de rețetele deja confirmate și validate, un teatru uneori neînțeles sau respins de spectatorii tradiționali, dar complet îmbrățișat de spectatorii din aceeași generație, un teatru extrem de viu, de onest, uneori minat de imperfecțiuni, dar în care amestecului de elemente estetice i se adaugă și o puternică dimensiune etică. Actorii de azi sunt responsabili și au reînceput să creadă că pot schimba lumea prin teatrul pe care îl fac. Aproape că ne conving și pe noi, cei care îi privim. Așadar, data viitoare când veți auzi lamentația “Nu mai sunt actorii de-altădată!” ați putea să vă opriți asupra aspectului pozitiv: poate că nu mai sunt actorii de altădată, dar ce bine că îi avem pe actorii de azi!

editorial Scena.ro 25 (2) / 2014

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide