Teatrul. Vedere din culise

Svejk la Constanța sau teatru-concert în aer liber
iulie 1, 2018
Feminin din Piatră
iulie 23, 2018

O privire onestă, critică dar foarte caldă, plină de înțelegere, pe alocuri sfâșietoare a relațiilor care se construiesc în acel loc nevăzut al teatrului, adică în cabina actorilor, spectacolul Stage Dogs e inedit nu prin perspectivă (asemenea priviri în culise au mai fost aruncate de-a lungul timpului), ci mai degrabă prin tipul de decupaj din care se naște el. Autorul spectacolului, Florin Piersic jr., e cunoscut mai degrabă ca actor, însă el reprezintă un caz particular: e vorba despre un actor-autor care creează nu roluri, ci spectacole în ansamblul lor, de la găsirea, traducerea și adaptarea textelor, la crearea personajelor și a traseului lor în scenă și până la interpretare propriu-zisă. Piersic jr. face astfel pasul firesc înspre regie, pe care a practicat-o cu succes atât pentru construirea unor one-man-show-uri, cât și în producții mai ample la Teatrul Metropolis sau mai recent la Naționalul din Timișoara.

Și în producția de la Teatrul Act, Florin Piersic jr. și-a asumat toate ipostazele. Inspirat de textul lui David Mamet, O viață în teatru, a realizat un colaj de scene pe care le și joacă alături de Marcel Iureș, și el un actor complet, capabil să gestioneze nuanțele rolului, mai ales ale unui rol pe care îl cunoaște din interior atât de bine, respectiv rolul de…actor. Scenele sunt astfel aranjate încât decupajul redă creșterea și descreșterea unei relații colegiale destul de bolnave între doi actori, dar și suprapunerea vieții lor personale, prin faptul că ajung să ”împartă” aceeași femeie la un moment dat. Personajul jucat de Marcel Iureș, un actor cu atât de multă experiență încât aceasta are un efect coroziv asupra lui, dar și asupra relației cu mai tânărul său coleg, reprezintă tipologia ”old school”, având în vocabular expresii precum ”teatrul e un templu”, ”îmi datorezi venerație”, precum și multe lecții nesolicitate despre viață și profesie, aruncate fără discernământ înspre mai tânărul său coleg. Este excelent gradată prin interpretare schimbarea aproape nevăzută a dinamicii dintre cei doi: de la respectul copleșitor acordat la început de cel tânăr ”monstrului sacru” de lângă el, la ”generozitatea” actorului în vârstă care acordă câteva complimente colegului de scenă și concede să i se spună ”tu”, chiar dacă celui tânăr îi e foarte greu să o facă și până la lipsa manifestă de respect a actorului matur față de mai tânărul său coleg pe care reușește să-l scoată din minți cu aroganța, bârfele și nevoia lui permanentă de atenție.

Scenele sunt decupate prin heblu și lungimea lor atent măsurată alternează, astfel încât să păstreze un ritm interior al spectacolului, bine calculat pentru efect maxim, inclusiv comic uneori. Momentul poate cel mai impresionant este acela în care tânărul actor încearcă să ”fure” puțină intimitate pentru a se concentra și a repeta cel mai cunoscut monolog din teatrul lumii, ”A fi sau a nu fi”. Dată fiind natura meseriei, am auzit de foarte multe ori acest monolog, mai bine sau mai puțin bine redat de către actori de toate vârstele și în tot felul de maniere, dar în redarea simplă, curată și de o neașteptată puritate a lui Florin Piersic jr. a fost ca și cum l-aș fi auzit pentru prima dată. Asta și pentru că monologul era aici eliberat de orice fel de ”amprentă regizorală”, scos din contextul unui spectacol care vrea să transmită un anume mesaj sau să ilustreze o anume estetică: era doar citirea extrem de personală și profund asumată (inclusiv prin retraducere) a unui actor care meditează la ceas de seară în singurătatea unei săli de spectacol, după ce și-a aprins o țigară îndelung dorită. Vorbele lui Shakespeare capătă astfel o miză specială, ecoul lor se fixează în conștiința spectatorului ca o autochestionare extrem de personală prin care fiecare dintre noi va trece la un moment dat în viață, dacă nu a făcut-o deja.

Plasarea acestui monolog – întrerupt la un moment dat, cu lipsă de considerație și cu oarecare invidie de către partenerul mai vârstnic de scenă – în economia spectacolului marchează o dublă autoreferențialitate și o distanțare extrem contemporană. Stage Dogs nu e doar un spectacol despre culisele teatrului, e și despre teatrul în teatru care are partea sa de greutate. Asta acentuează discursul despre această ocupație care interferează atât de puternic cu viața personală. Dacă în cazul oricărei meserii care presupune o uniformă, odată scoasă aceasta oamenii pot redeveni ”civili”, teatrul acaparează întreaga ființă și astfel devine imposibil să iei pauze reale de la ceea ce înseamnă el. Deși dur, termenul „schizofreni” folosit de unul dintre cei doi la un moment dat este expresia corectă a unui tip de scindare pe care a lucra în teatru îl presupune și la care acest spectacol ne ia martori. Nu există mari actori care să nu se fi confruntat cu această stare de acaparare de către arta lor, iar spectacolul de la Teatrul Act ne dezvăluie subtil cât de subțire și adesea greu de văzut este linia ce desparte scena și ficțiunile ei de viața reală.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide