Svejk la Constanța sau teatru-concert în aer liber

Când am ajuns la Constanța era seară, destul de răcoare și orașul părea liniștit, chiar amorțit, în aerul destul de rece al unei zile de luni. Am intrat în Piața Ovidiu unde știam că se joacă spectacolul Svejk, o producție a Teatrului Național din Cluj, cu o vagă teamă că locul ar putea fi gol sau că prea puțini spectatorii vor veni. Din contră, în piață atmosfera era de sărbătoare, scaunele așezate în fața scenei erau deja pline, așteptarea se instalase și vibra în aer, iar liniștea venea din respect și curiozitate, care țineau nerăbdarea în frâu. În orele care au urmat am văzut public bucuros, oameni cumva surprinși de ceea ce vedeau pe scenă, fiind probabil obișnuiți cu arhicunoscutele concerte cu vedete pop de Ziua Orașului, dar deschiși la ceea ce vedeau și auzeau și gata să intre în jocul propus de autoarea spectacolului, Ada Milea.

Adevărul e spectacolul se potrivea foarte bine atât cu scena în aer liber, cât și cu publicul genuin și deschis din oraș, alcătuit deopotrivă din localnici și turiști. Antrenată ca actriță, Ada Milea a ”evadat” din teatru pentru a face muzică, pentru ca în cele din urmă, după ce s-a afirmat solo pe acest teren artistic, să se întoarcă în teatru organizând ”evadări muzicale” pentru echipe întregi de actori cărora le-a deschis astfel o poartă înspre un alt tip de exprimare. Dacă până de curând, în afara concertelor ei teatrale în spații independente, Ada Milea ajungea pe scenele teatrelor publice doar scriind song-uri care injectau energie în spectacolele altor creatori cunoscuți (de la Felix Alexa la Mihai Măniuțiu), Svejk este al doilea spectacol pe care îl văd, după Visătorul, adaptare după Ian McEwan de la Piatra-Neamț, pentru care actrița-muzician și-a asumat întregul concept artistic.

În ambele spectacole Ada Milea își folosește principalul ei talent, acela de a traduce prin verisificare și muzicalizare, un text literar (mai exact ideile acestuia) într-un tip de spectacol de sine stătător pe care l-am putea numi teatru-concert. E teatru nu doar pentru că e interpretat de actori, și nici doar pentru că are decor (minimal), costume și lumini, ci mai ales pentru că întreaga structură se bazează pe o dinamică teatrală. Song-urile sunt intercalate cu mici momente dialogate (și ele muzicale), corul are un rol important și dă replici (muzicale) personajelor centrale, există întreruperi bruște de ritm, care produc surpriză și relansează concertul, la fel cum este relansată acțiunea într-un spectacol convențional. Tehnicile teatrului infuzează puternic concertul, care este de fapt baza acestui tip de spectacol construit din ritmuri muzicale, dar în același timp muzica originală se inspiră din teatru și e creată special pentru capacitățile actorilor distribuiți, în așa fel încât acestea devin parte intrinsecă din spectacol. Iar distribuția este minunată tocmai pentru că e vorba de actori cu capacități muzicale și ludice speciale, actori flexibili care fără să fie cântăreți de renume mondial, dau dovadă nu doar de uimitoare calități vocale, ci și de o plăcere a jocului și o excelentă stăpânire a ritmurilor, toți bine puși în valoare de o colegă care îi cunoaște și îi iubește. În Svejk, Anca Hanu e ”dirijoarea” din interior a concertului, care le dă tonul colegilor ei Adrian Cucu, Cătălin Helro, Radu Dogaru, Mihnea Blidariu, Cristian Rigman, Miron Maxim, Matei Rotaru și Sânziana Tarța. O apariție care stârnește uimire și extaz spectatorilor, după caz, este cea a lui Nucu Pandrea, în rolul colonelului care cântă spectaculos la… frunză.

Aceleași calități le-am observat și la distribuția din Piatra-Neamț, unde spectacolul creștea la fiecare scenă și în dialog cu publicul – mulți copii în sală, spectacolul fiind creat pentru întreaga familie – hrănindu-se din reacțiile acestuia și din bucuria spectatorilor de a se întâlni cu un tip de creativitate proaspăt, autentic, necontrafăcut. În scenografia colorată a Alinei Herescu, lumea micului Peter este văzută prin filtru muzical, toate sunetele casei, inclusiv cele ale obiectelor din bucătărie, devenind song-uri, iar orice ieșire din casă o fascinantă aventură muzicală.

Teatrul-concert creat de Ada Milea este un gen valid și binefăcător scenei românești de azi, atât prin faptul că activează calități lăsate în adormire în cazul multor actori, propunându-le o perspectivă nouă a misiunii lor pe scenă, cât și pentru că nu reciclează rețete deja verificate (ca unele muzicaluri), ci oferă opere originale, inspirate, în care umorul de bună calitate e doar un instrument menit să catalizeze imaginația și gândirea critică, acolo unde asta mai e posibil.

***

Am ajuns din nou să văd teatru la Constanța după aproape 10 ani de la ultima mea vizită aici și mi-a făcut foarte bine această primă seară cu atmosferă bună. A doua zi, când am văzut centrul vechi al orașului ceva mai bine, în lumina soarelui, prima impresie bună s-a mai temperat, fiindcă, deși se văd încercările de reparare a dezastrului produs de decenii de indiferență, sunt încă multe clădiri care arată ca niște răni deschise, aflate în prag de iminentă prăbușire, inclusiv celebrul Cazinou de pe faleză, clădire cu o soartă extrem de tristă.

Deși sărbătorim anul acesta Centenarul României mari, la Constanța istoria pare să fie ruda săracă pe care unii preferă să o ascundă în camera din spate când le vin musafirii. Chiar dacă musafirii – în cazul de față turiștii, de care era plin orașul – ar prefera să vadă tocmai aceste mărturii ale trecutului.

Revenind însă la teatru, inițiativa Teatrului de Stat din oraș de a relua o tradiție festivalieră la Constanța și de a deschide Festivalul ”Miturile cetății”, aflat la cea de a treia ediție, înspre publicul larg, prin programarea de spectacole în aer liber, cu acces gratuit, merită aplaudată. E important ca oamenii să fie expuși la spectacole bune, să poată compara ei înșiși ceea ce li se oferea în trecut aici drept spectacol – paradele gonflate ale celebrului personaj Mazăre – cu producții teatrale originale, create și interpretate de artiști, nu de cameleoni politici.

foto Nicu Cherciu