Reconstituire istorică în fața Casei Poporului – cine e personajul pozitiv?

Letters to society – imaginile fericirii
iunie 7, 2018
Svejk la Constanța sau teatru-concert în aer liber
iulie 1, 2018

Sergiu Nicolaescu ar fi pălit de invidie dacă ar fi putut să vadă desfășurarea de forțe pentru montarea în aer liber, în fața Casei Poporului, a piesei istorice Vlaicu-Vodă de Alexandru Davila. Peste 100 de figuranți, o distribuție triplă pentru rolurile principale, un cor de 30 de persoane, o orchestră de 9 muzicieni, plus grupul Trei parale, un corp de balet, un grup de 6 călăreți profesioniști cu tot cu caii lor dresați, o biserică reconstituită, o pădurice, un han, turnuri de apărare, 9 case vechi, de lemn, refăcute după modelul original – toate se desfășoară în fața ochilor spectatorilor așezați pe o platformă cu gradene care se rotește la fiecare scenă în așa fel încât să vezi o altă parte din ”satul medieval” reconstituit special pentru acest eveniment.

E greu să analizezi din punct de vedere teatral această producție plasată undeva între reenactment istoric, producție site-specific, musical, spectacol de revistă și teatru, amestecate ca și cum autorii ei ar fi vrut să ia cele mai ”cheesy” aspecte din fiecare, ca să fie siguri de succesul de public. Piesa în versuri a lui Davila, unica lui capodoperă, e mai degrabă studiată în orele de literatură decât jucată în zilele noastre, când vibrația ei romantică riscă să sune desuet, iar retorica ei naționalistă să inflameze spiritele sau să stârnească ironie, după caz. Confruntarea dintre domnul Țării Românești, Vlaicu-Vodă – apărătorul valorilor naționale și al ortodoxismului, alias ”legile pământului”- și mama lui vitregă, Doamna Clara, care pledează pentru ”lumina științei” și valorile occidentale, este paradoxal de relevantă și astăzi, când ne aflăm în exact aceeași dilemă: ce alegem și încotro vrem să mergem?

În interpretarea unor tineri actori de forță, Isabela Neamțu și Gavril Pătru (distribuția din seara în care eu am văzut spectacolul), cele două personaje capătă relief contemporan și devin purtătorii unei întrebări esențiale. Isabela Neamțu captează o energie ce amintește de Lady Macbeth, deși dorința personajului ei nu este pentru puterea cucerită prin sânge, ci pentru propășirea unei țări al cărei duh îl consideră ”îndărătnic” și ”pătat de schismă”.

„Dar eu vreau, din adormirea-i, țara voastră s-o deștept,
Către-apus, unde-i știința și lumina, să v-o-ndrept.
Sufletu-i pătat de schismă, duhu-i de-ndărătnicie,
Prin botezul mântuirii să le spăl pentru vecie”.

Actrița reușește să creeze un personaj deosebit de puternic, o femeie inteligentă, articulată, curajoasă, o prezență remarcabilă, pentru secolul evocat (acțiunea se petrece la 1370, la Curtea de Argeș). La rândul lui, Gavril Pătru dovedește în rolul titular o capacitate uimitoare de a rezona cu un personaj istoric complex, care ar putea fi considerat tipic pentru profilul domnilor români – amestec de supunere și cap plecat, ridicat numai atunci când, ajuns la răscruce, simte că e nevoie de o acțiune în forță pentru recâștigarea suportului boierilor și al mulțimii. Discursul lui din final, când se plânge de ”soarta domnilor români”, care e veșnic aceea de a a ”apăra legea și țara” e completat inspirat de un gest îndreptat înspre Casa Poporului, care e fundalul potrivit pentru această scenă. O scenă ce poate fi percepută, ca întreg spectacolul de altfel, din două direcții opuse, citită fie ca o odă adusă istoriei locale – celebrată în acest an Centenar – fie ca o critică la adresa unor principi locali îndărătnici, care au preferat să apere ”sărăcia și nevoile și neamul”, un tip de ”statornicie” tradusă în bătutul pasului pe loc, unei deschideri către progres – care nu însemna neapărat renunțarea la propria identitate, cum ni se sugerează astăzi, retroactiv.

Să fie oare asta explicația faptului că ne aflăm, din nou, într-un punct al istoriei în care extremele se înfruntă în detrimentul ”figuranților” care suntem în acest război purtat deasupra capetelor noastre?

Spectacolul în sine beneficiază de aportul actoricesc al unei noi generații, cu care teatrul românesc are motive să se mândrească (deși au replici mult mai puține și profile de personaj mai degrabă anemice, piesa lui Davila neexcelând în realizarea personajelor secundare, se mai remarcă tinerii actori Radu Micu, Dana Marineci, Ion Bechet). O analiză a montării propriu-zise care e semnată de o echipă profesionistă alcătuită din regizorul Horia Suru, coregrafa Andreea Duță, scenograful Cristian Marin, compozitorul Petre Ancuța, trebuie să menționeze însă și că din punct de vedere creativ spectacolul nu se remarcă absolut prin nimic: nu există nici o interpretare a ideilor piesei, nici o viziune regizorală, momentele coregrafice sunt de o banalitate dureroasă, ți se pare că ai văzut aceleași mișcări în toate filmele de Hollywood cu subiect istoric în care apar momente de ”dans la curte”, iar muzica pare creată special pentru a stârni un tip de efect pavlovian – recognoscibilă și melodioasă, numai bună să creeze atmosferă într-o seară caldă de vară. Numitorul comun al nivelului de înțelegere e coborât vertiginos, iar metoda gratificării instantanee funcționează fără greș și în acest caz, iar spectatorii pleacă mulțumiți că au avut parte de ”altceva”, mai ales într-un oraș în care teatrele de stat par să producă toate același tip de spectacol, în serie, exclusiv indoor, așa încât această ”experiență” se detașează ușor drept ceva ”excepțional”.

Impresia de ”excepțional” e întărită de faptul că spectacolul este parte a unui eveniment mai larg care include refacerea unui sat medieval ce poate fi vizitat pe parcursul întregii zile și unde sunt reconstituite ateliere meșteșugărești cu meșteșuguri de mult uitate, vechi obiceiuri sătești, etc – un fel de muzeu al satului în aer liber populat de figuranți în costume medievale pentru care au fost consumate resurse enorme, bugetul întregului proiect fiind de peste 430.000 de euro, cu care un teatru mic din România ar putea organiza două stagiuni anuale, iar un teatru mare ar putea produce 10 spectacole care să rămână în repertoriu. Ținând cont de faptul că Bucureștiul are deja un Muzeu al Satului în aer liber, destul de bine organizat și care organizează constant evenimente de natură să readucă în atenție meșteșuguri uitate, ateliere pentru copii care învață alături de meșteri autentici de la olărit la țesut, sculptat în lemn și altele, se pune întrebarea ce aduce în plus din acest punct de vedere evenimentul organizat de Primăria Capitalei, prin Teatrul Excelsior? Întrebarea firească este de ce era nevoie de o asemenea investiție pentru un eveniment cu desfășurare restrânsă – e vorba de numai 8  reprezentații în total, în zilele de 8 – 10 iunie, respectiv 22-26 august? Cum bine spune Marian Popescu într-un articol pe care îl recomand călduros în următorul număr al Scena.ro, ne pricepem foarte bine ”să facem puțin cu mult”, dar ne iese mai greu când e vorba să facem mult cu puțin!

Mai mult decât atât, mecanismele de entertainment folosite aici sunt deja învechite în alte locuri din lume, unde antreprize private exploatează memoria unor locuri, personaje sau evenimente istorice mult mai abil și mai rafinat decât vom învăța noi să o facem în decenii. Reenactment-ul e la ordinea zilei, de exemplu, în muzeele americane în aer liber, cu tematică istorică, numai că acolo totul e calculat astfel încât investiția să se amortizeze într-un număr dat de bilete vândute (care nu sunt ieftine deloc). Nici un cetățean conștient nu s-ar bucura de asemenea ”distracții” dacă ar știi că ele sunt supra-finanțate din banii cu care el însuși contribuie la bugetul de stat.

Poate că la asta se referea și doamna Clara când vorbea de ”adormirea” din care ar trebui deșteptată țara noastră. Dacă mergeți să vedeți spectacolul, gândiți-vă atent la discursul ei. S-ar putea ca interpretarea literară tradițională să se schimbe odată cu acest spectacol și să descoperim că ea e cu adevărat personajul pozitiv al piesei lui Davila.