Rafinament masculin: Vârstele lunii

Livada de vișini anti-Cehov
februarie 28, 2018
Semnele magicului. Noul teatru pentru copii marca Peter Kerek
martie 9, 2018

Încep prin a recunoaște deschis că mi-e greu de la o vreme să urmăresc spectacole sau filme care au în centrul lor numai bărbați și problematica aferentă lor. Oricum se vorbește prea mult despre ei în general, în societate, oricum ei sunt mai tot timpul în prim plan: la televizor în special. Așa încât, pe aceia care se vor grăbi să mă condamne – mai ales pe bărbați – îi invit să-și imagineze cum ar fi să-i pună cineva să vadă în fiecare zi spectacole, filme sau talk-show-uri exclusiv cu și despre femei.

Lungă introducere pentru a marca, de fapt, o excepție fericită: și anume un spectacol creat de un bărbat, plecând de la o piesă scrisă de un bărbat și având două personaje masculine. Spectacol pe care l-aș recomanda nu numai bărbaților, ci și femeilor. Piesa lui Sam Shepard Vârstele lunii (în original Ages of the Moon) pune în scenă ultimul act al puterii virile, declinul masculinității, desfășurat sub razele lunii, care luminează noaptea pămînteană de peste 4000 de milioane de ani, cum citează personajul Ames din ”biblia” lui, o carte ”despre cer noaptea”. O confruntare în cheie discretă, delicată chiar, condusă în montarea de la unteatru cu multă rigoare și atenție, gradată excelent, deși regizorul, actorul Toma Dănilă, se află la începutul aventurii lui regizorale. Se vede însă aici grija pentru expresia actorului, pentru o construcție fundamentată din interior a personajelor, ajutată desigur și de o bună alegere a distribuției. Constantin Cojocaru (Byron) și Gelu Nițu (Ames) sunt două întrupări complet diferite – o diferență vizibilă și la nivel fizic – ale aceleiași ”specii”, oferind împreună un complex și subtil studiu de caz al vârstei a doua la masculin.

Avem în față, pe parcursul a o oră și jumătate, doi bărbați de condiție simplă, discutând la un pahar (de fapt, mai multe) de whisky: unul dintre ei e încă în putere, încă atractiv, aflat abia la granița cu bătrânețea, pe care însă o presimte ivindu-se în orizontul apropiat. A intrat într-o criză conjugală provocată de ultimele zvâcniri ale masculinității pe care nu a știut, nu a putut sau nu a vrut să și le controleze, și e o criză care îl aruncă într-o depresie, cauzată de prea lunga expunere la el însuși, în liniștea casei de vacanță unde a fost ”exilat” de soție, departe de umanitate. Prietenul chemat să-i ofere sprijin moral e cu un pas mai departe pe drumul final, și ascunde o suferință mult mai mare, pe care se ferește să o exteriorizeze până când ea devine prea apăsătoare, somatizată într-o criză de inimă care îi sperie pe amândoi și pune lucrurile în perspectivă.

Parcursul lor pe durata discuției, felul în care divaghează împreună de la subiectele principale, rătăcindu-se prin propriile amintiri, unele comune, altele nu, confundând momente și personaje și reconstruind trecutul, ca pentru a-l face mai viu într-un prezent amorțit de prea multele pahare de whisky, este de fapt întreg spectacolul. Rafinamentul acestei construcții filigranate, care se citește în gesturi mici, în intonații neașteptate – la întrebarea ”mai bem un pahar?” răspunsul ”de ce nu?” e dat cu uimirea unui copil, nu cu indiferența blazată a adultului, iar jocul cu ventilatorul din tavan care ba merge, ba se oprește singur se poartă pe tăcute, dar cu mare efect – este meritul principal al acestui spectacol. Care nu devine nici o clipă, deși ar fi putut lesne să o facă, nici strident, nici agresiv, nici melodramatic, ci se păstrează într-o zonă emoționantă prin dimensiunea ei lirică, dar fără patetism.

Sam Shepard, dramaturg de mare profunzime, plecat dintre noi chiar anul trecut, ne dezvăluie în Vârstele lunii intimitatea masculină așa cum arată ea când nici o femeie nu e prin preajmă, iar vulnerabilitățile pot ieși la suprafață, chiar dacă asta implică o luptă a bărbaților cu ei înșiși și cu cei mai apropiați prieteni, martori ai slăbiciunii de-o clipă. Iar echipa alcătuită din Constantin Cojocaru, Gelu Nițu și Toma Dănilă devine oglinda fidelă pentru reflectarea unui subiect delicat, dar atât de important de atins.

Rafinamentul masculin merită apreciat, mai ales într-o lume în care e de găsit tot mai rar.