Iarna sentimentelor noastre

Dansul- limbaj universal
iunie 23, 2017
Livada de vișini anti-Cehov
februarie 28, 2018

A patra zi de festival s-a încheiat cu spectacolul Iarna după Jon Fosse, în regia lui Mihai Măniuțiu, invitat de la Teatrul Notarra din București. Spațiul care a găzduit reprezentația a  fost Fabrica de Cultură,  aflat într-o zonă industrială dezafectată, care a fost redat comunității prin intermediul culturii. Astfel, Sibiu se înscrie pe o listă mai lungă de orașe care au creat spații alternative în zone limitrofe, post-industriale, revalorizându-le prin integrarea în circuitul cultural local. O decizie pe care nu pot decât să o salut.

Cu o puternică amprentă vizuală, Iarna lui Măniuțiu e un spectacol hibrid unde teatrul se îmbină cu poetica dansului. Coregrafia devine o completare a textului minimal al lui Fosse. Astfel componenta nonverbală este accentuată, fără să afecteze însă expresivitatea personajelor. Firul dramatic este creat în jurul unui cuplu care se întâlnește într-un parc și trăiește o poveste de dragoste pasageră. Fosse folosește acestă poveste ca pretext pentru a dezbate teme mai largi ca singurătatea și neputința de a ajunge la celălalt.

Spectacolul e construit pe mai multe momente cheie, într-un crescendo care escaladează relația complicată a celor doi amanți, cu pasaje de dans care rup firul dialogului. Cuplul Andreea Gavriliu- Ștefan Lupu sunt o proiecție performativă a celui format din Catrinel Dumitrescu și Andi Vasluianu. Disperarea, indecizia, durerea posibilității pierderii sunt conturate prin intermediul mișcărilor sacadate ale celor doi coregrafi. Se instalează un joc al mobilității și imobilității: când cei doi actori vorbesc, performeri se retrag în nemișcare, când tensiunea e prea mare pentru a fi exprimată verbal performerii o reconstruiesc cu ajutorul acțiunilor corpurilor. Prin această alegere, Măniuțiu imprimă o dinamică spectacolului, care sparge monotonia și captivează spectatorul.

Adrian Damian crează o scenografie care susține întreaga construcție regizorală. Într-un paralelipiped în întregime alb, cu pereții luminați succesiv de jocuri de lumină albe personajele costumate tot în alb sunt claustrate de spațiul limitat și de monotonia lipsei de culoare. Doar corpurile goale ale celor doi coregrafi, care dansează  la un moment dat fără haine, redau sentimentul unei posibile aproprieri, care însă nu durează. Clipa când telefonul sună, iar el refuză să răspundă este singurul ca sparge liniaritatea cromatică. Roșul însoțit de sunetul strident al telefonului sublianiază punctul de maximă încordare.

De altfel și muzica cu tonuri metalice, artificiale, compusă de Mihai Dobre accentuează răceala dintre cei doi. Există un anumit vuiet și un ecou al replicilor, care realizează un efect de spațiu suspendat. Cuvintele se rostesc, dar comunicarea este inexistentă, căutarea fără de rezultat, iar toate elementele constitutive ale spectacolul sunt construite în jurul acestui concept. Dacă spațiul devine suspendat, timpul pare destructurat. Acțiunea se petrece pentru o perioadă scurtă exprimată prin indici temporali de către actori, dar spectatorul ghicește ușor prin intermediul diversității acțiunilor că această relație nu se rezumă la câteva zile, ci reprezintă un prototip al unei iubiri imposibile.

Repetivitatea este folosită atât în mișcare cât și în replici. Personajele refac anumite acțiuni, dar doar la nivelul binomului feminim sau masculin : cele două femei îți spală fața cu puf, îți curăță hainele de o mizerie inexistență, cei doi bărbați se mișcă gânditori într-un colț al scenei. Ca și cum coregrafii ar fi o prelungire firească a gândurilor cuplului. Este interesantă decizia de a exprima ceva nepalpabil prin intermediul a ceva atât de performativ.

Recurentul „sunt femeia ta” rostit fie ca o nevoie de confirmare exterioară, fie ca un dubiu este completat de popularul  „la dracu” în momentele de maximă îndoială ale personajului feminim. De altfel ambii pendulează între mai multe stări, de la disperare până la mimarea independenței.  Există o lipsă de neconcordanță între cei doi, între ceea ce fiecare exprimă, deși intențiile sunt aceleași. Această absență crează premisele despărțirii, care pare oricum inevitabilă cu cât spectacolul câștigă în durată.

Tăcerea cu care debutează spectacolul este recreată la final, dar nu într-un crescendo, ci abrupt, nemailăsând locul unor interpretări și unei alte posibile rezolvări pozitive.