Drumul de la vizibil la invizibil

(In)vizibil în regia Letei Popescu este prima producție realizată la Teatrul Maghiar de Stat Cluj în urma concursului de proiecte pentru tineri regizori din anul 2017. Decizia de a aduce pe o scenă națională tineri creatori constituie un pariu care ar trebui să se regăsească mai des în teatrele din România.

Descris de creatorii lui ca un spectacol – colaj, (In)vizibil folosește decupaje din textele unor autori contemporani români și maghiari, pe care le îmbină cu o instalație performativă. Textele variază ca gen de la poezii până la fragmente din spectacole ( autorii lor sunt deja confirmați: Dan Sociu, Andrei Doboş, Alexandra Pâzgu, Vlad Moldovan, Stelian Müller, Petro Ionescu și Raul Coldea, V. Leac, Ionuţ Chiva, Szálinger Balázs, Elena Vlădăreanu, André Ferenc, Domonkos István, Ladik Katalin, Horváth Benji, la care se adaugă un volum semnat de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad), dar toate se caracterizează printr-o formă lirică.

Plecând de la macro și ajungând la micro, de la exterior spre interior, spectacolul urmărește de-a lungul a șapte episoade –  Planeta, Continentul, Țara, Orașul, Familia, Cuplul și Individul – vulnerabilitatea omului modern. Încă din prolog, în care chestionează și reinterpretează elementele constituive ale unui spectacol (necesitatea unui gong pentru debutul spectacolului, actorii care-și rostesc replicile din întunericul scenei, în timp ce publicul se află în lumină) se întrevede ideea unui spectacol atipic, care până la final se va concretiza într-un adevărat experiment teatral.

Lipsa unui fir dramatic, enunțat prin fraza din Prolog (semnat de regizoare) „nu are o poveste”, lasă de fapt posibilitatea afirmării mai multor frânturi de povești care se succed firesc, rezultat al selecției și al priceperii, Letei Popescu și a lui Andrei Dósa, de a îmbina diferite fragmente astfel încât să poată funcționa ca un întreg. Textul final al spectacolului invită la o introspecție accelerată, odată cu derularea tablourilor, reușind să fie provocator de sincer, cu tonuri comice pe alocuri. Substratul dens al textului este susținut de instalația vizuală pe care actorii o crează remodelând constant spațiul de joc, atât cu ajutorul corpurilor, cât și al scenografiei. Tablourile vivante construite de actori explorează succesiv spațiul împărțit în mai multe centre de interes. Aflate cu toate pe scenă: masa familiei, vitrina în care este expusă o femeie supraponderală, piatra imensă care atârnă din tavan fac ca la un moment al spectacolului mișcarea elementelor de decor să fie previzibilă.

Funcționând ca un colectiv (Leta Popescu le dă însă fiecăruia și ocazia de a se desprinde din colectiv și de a performa pe rând ca individualitate), actorii construiesc situații care desenează o hartă a umanității actuale: de la singurătate, la lipsa de intimitate și până la felul în care ne raportăm la celălalt, „străinul” de lângă noi.

Exact cum este enunțat în prolog „un spectacol dintre cele vizibile și cele invizibile”, (In)vizibil funcționează la un nivel al perspectivelor generale, în care orice individ se poate regăsi (peturile de plastic care ne invadează spațiul, masa în familie în care fiecare țipă, dar nici unul nu-i aude pe ceilalți), dar mai ales la cele ale unei realități locale. Episoadele Țara, Orașul și Familia descriu cu umor felul în care ne raportăm la România într-un context multietnic complicat. Ale cui sunt simbolurile naționale (o mioară – pe deasupra și neagră – „care vorbește maghiară nu s-a mai văzut”), cine îi reprezintă pe romi (Clujul are denumiri în germană, română și maghiară, dar nu în romani), sau cum este văzut celălalt care nu ne seamănă (cine este dușmanul pentru o familie maghiară: românul sau secuiul?).

Excelent este episodul Familiei, în care copii încearcă să recite poezia „Gândăcelul” de Elena Farago. Poezia inofensivă ca text îi tulbură pe copiii unei familii maghiare, care trebuie să învețe să o rostească astfel încât să o înțeleagă românii la serbare. Părinții le corectează pronunția și intonația și cu cât cei doi recită mai mult, cu atât tatăl își pierde răbdarea. Din fiecare afirmație pe care părintele o face pe marginea versurilor apar din ce în ce mai multe semne ale unui conflict etnic foarte vechi. Umorul care domină scena este ușor amar în substrat și nu poți să nu te gândești că fiecare parte are o vină pentru propagarea disputei. De altfel, spectacolul Letei Popescu nu încearcă să fie activist sau politic și nici nu ia partea unei tabere, ci doar surprinde, cu atenția unui fin observator, o realitate locală. O altă scenă, dar care lucrează la nivelul emoției este cea dedicată Cuplului. Prin decuparea de restul momentelor la nivelul formei și al jocului – cei doi stau unul în fața altuia nemișcați, fără să-și spună nimic, în timp ce o piatră uriașă o împinge pe ea în brațele lui – momentul de altfel scurt, are o intensitate potențată cu ajutorul muzicii.

În schimb, Individul, ultimul moment al spectacolului folosește alte mijloace teatrale: live video, proiectat pe un ecran care acoperă aproape în întregime peretele din fundal. Față de celelalte live video-uri din spectacol (planurile detaliu cu portretul unei actrițe și jocul cu papucii de casă sub formă de animale de pluș), care nu sunt neapărat necesare, fiindcă spectacolul poate exista foarte bine și în lipsa lor, ultimul moment este construit prin intermediul și datorită video-ului. Doar cu ajutorul camerei putem pătrunde în interiorul cutiei. Aceasta, acoperită integral cu oglinzi reflectă corpul în zeci de imagini. Mânuirea camerei în anumite unghiuri crează senzația de claustrare și de lipsă de intimitate, iar proiectarea pe ecran mare este un semn al supraexpunerii. Un final potrivit, dublat și de versurile „povestea vieții mele: liniște, pace, perversiuni, heppiend”.

Cu (In)vizibil, Leta Popescu aduce pe scenă o căutare contemporană, dublată de un text fresh și un limbaj teatral interesant. Un pariu câștigat pentru Teatrul Maghiar de Stat Cluj.

Cu:

ANDRÁS BUZÁSI

ÁRON DIMÉNY

LORÁND FARKAS

TÍMEA JEROVSZKY

EMŐKE KATÓ

CSILLA VARGA

GÁBOR VIOLA

Regia: LETA POPESCU

Traducător, asistent de dramaturgie: ANDREI DÓSA

Voce: TEKLA TORDAI

Decorul, instalații video, animații: MIHAI PĂCURAR

Mişcare scenică: FERENC SINKÓ

Muzica: MAGOR BOCSÁRDI

Regia tehnică: ENIKŐ ALBERT

Photo credit: BIRÓ ISTVÁN