Coriolanus, între film de acțiune și dezbatere de idei

Succesiunea răului
decembrie 20, 2018
Întrebări la scenă deschisă de #centenar
ianuarie 21, 2019

Odată cu stingerea luminilor, în scena de la Bulandra Icoanei, complet refăcută pentru a imagina un mini-amfiteatru cu publicul pe toate cele patru laturi, năvălește ”mulțimea”, un monstru cu mai multe capete care răcnește, amenință, preia sloganurile care îi sunt aruncate și le multiplică cu vocea rezultată din unirea mai multor voci. Figuranții aduși în scenă pentru a alcătui această mulțime sunt îmbrăcați cu haine de strânsură, par murdari, neîngrijiți, hămesiți și poartă fiecare câte o armă albă sau un panou pictat cu un slogan amenințător. E uimitor și înfricoșător în același timp cum preiau ideile care li se aruncă și cum se înfierbântă scandându-le.

Această primă scenă se repetă de mai multe ori pe parcursul spectacolului cu o durată de peste patru ore, iar ideile aruncate mulțimii se schimbă în funcție de varii interese, în timp ce ea, mulțimea, continuă să le propage, lăsându-se manipulată grosolan. Pare o ilustrare în 3D a ideilor din Psihologia mulțimilor de Gustave le Bon, celebru critic al democrației și al socialismului care elabora în 1895 o teorie inspirată de experiența sa ca martor al Comunei din Paris. Pentru un spectator conservator și adept al ideii că numai elitele pot și merită să conducă societatea nu e nimic controversat într-o asemenea abordare, ba dimpotrivă. Numai că nici elitele nu se arată prea vrednice în acest spectacol care respectă textul Shakespearian (traducere de Horia Gârbea și George Volceanov, adaptare de Alexandru Darie), chiar dacă îl ”traduce” cu mijloace spectacologice contemporane pentru atragerea publicului de azi. Este excelentă intuiția regizorului Alexandru Darie de a folosi mijloacele Societății Spectacolului, cum a numit-o Guy Debord – efecte speciale, dinamica unui film de acțiune, lupte elaborate, imagini memorabile (apariția unui câine-lup care traversează amenințător scena, un om în flăcări care trece la doi pași de spectatori, coborârea spectaculoasă pe funii de la galerie în scenă a unui comando, etc) – pentru a reține atenția unui public îndepărtat de esența teatrului, care rămâne IDEEA.

În acest sens, prima parte, cu dezlănțuirea conflictului piesei pare o pregătire pentru cea de a doua parte a spectacolului, care începe cu o confruntare de idei în care Coriolanus chestionează cu argumente soliditatea democrației, a deciziilor politice luate de către cei mulți sau în numele lor de către tribunii pe care îi numește politruci (paralela cu socialismul experimentat în a această parte a lumii în secolul 20 fiind mai mult decât evidentă în spectacol). Coriolanus afirmă rolul elitelor de conducători naturali, informați și educați și prevestește declinul regimurilor bazate pe voința populară.

Credit foto: Cosmin Ardeleanu

Spectacolul, grație accentelor puse de regizor, îi ia partea lui Coriolanus în această dezbatere de idei: reprezentanții poporului, tribunii Sicinius Velutus și Iunius Brutus sunt caricaturizați radical în viziunea regizorului, interpreții lor, Ionel Mihăileanu și Gheorghe Ifrim, fiind instrumentali în desenarea unor personaje de sorginte caragialiană mai degrabă, liantul perfect între lumea grecă și lumea noastră, de azi, peste care toată degradarea  vestită de Coriolanus și de alții a trecut deja.

Așa cum spuneam, un rol esențial în spectacol îl are mulțimea, reprezentată în toată diversitatea ei haotică și ușor de manipulat: forța ei de acțiune este moneda de schimb pentru politicienii de profesie, specie din care Coriolanus nu poate să facă parte pentru că nu vrea/nu știe să mintă. Dar ”Adevărul nu merge cu politica”, se repetă în câteva rânduri, iar această afirmație, considerată azi mai degrabă un truism, stă la baza conflictului eroului piesei lui Shakespeare – ce să alegi între onoare și voința populară, care îți cere să i te înclini, deși nu crezi în ea? Cum să-ți învingi trufia, care te face să crezi că ești mai bun decât cei mulți și cât de ipocrit să devii ca să îngenunchezi în fața celor pe care îi disprețuiești de fapt? Cu totul imperfect în aroganța lui, Coriolanus este totuși perfect coerent cu sine însuși și nu se înclină după cum bate vântul, câștigându-și titlul de nobil roman, chiar și după ce calitatea de consul îi este retrasă, fiind trimis în exil ca pedeapsă pentru disprețul arătat poporului.

O figură de erou care nu înțelege vremurile în care trăiește, sau care nu are toate calitățile pentru a deveni lider politic – curajul nu-i lipsește, dar nu stăpânește arta de a face compromisuri, azi numită diplomație – Coriolanus pare mai contemporan azi decât oricând, într-o lume în care revolta populară a redevenit o realitate în multe părți ale lumii. Personajul este interpretat cu forță și dedicație de către un actor care amintește de marile figuri eroice a căror interpretare i-a înscris pe unii dintre înaintașii lui în categoria legendelor scenei. Șerban Pavlu face un rol mare și îl construiește coerent, în crescendo, atingând punctele nodale ale conștiinței eroului său și schimbându-și stările în funcție de acestea: el poate fi soldatul erou, candidatul pentru politică scârbit de culisele acesteia, dar și fiul care se lasă convins de mamă să-și uite ura față de Roma și să înceteze atacul – cedare care îi va aduce moartea. Revenind la psihologia mulțimilor, greșeala cea mai mare a lui Coriolanus pare să fie aceea de a nu înțelege cât de puternică este această fiară pe care cei puternici s-au obișnuit să o manipuleze în feluri tot mai elaborate, dar care poate uneori să capete o viață a ei, pe măsură ce ideile și atmosfera se schimbă, iar conștiința mulțimii capătă pe neașteptate formă.

Un excelent crochiu de personaj simbolic, deși construit din detalii extrem de umane, recognoscibile, este cel creat de Antoaneta Cojocaru, care întrupează un fel de bufon regal ce poate la fel de bine să fie însăși conștiința maselor, schimbătoare și adesea nedumerită de rezultatul acțiunilor ei. Actrița strânge laolaltă gesturi mici care, luate la un loc, exprimă precis deruta generată de condiția complexă a individului care trebuie să se împace cu rolul său de membru al mulțimii, chiar dacă uneori nu este de acord cu părerile ce întrunesc majoritatea. Rolul ei de cetățean nedumerit și ezitant este o oglindă a celuilalt cetățean, care se erijează permanent în voce a mulțimii, aici interpretat de Romeo Pop, ideală materializare a emițătorilor de gargară retorică existenți în toate timpurile. Roluri complexe fac și Camelia Maxim în Volumnia, mama lui Coriolanus și Radu Amzulescu în Menenius Agrippa – cu mai puține nuanțe de parcurs, dar cu memorabilă implicare, precum și Ana Ioana Macaria (extraordinară transformare într-o forță combatantă masculină, Cominius, comandant al armatei), alături de Dan Bădărău (Titus Lartius, general roman). În roluri de mai mică întindere se fac vizibili tinerii actori Simona Pop (Virgilia), Constantin Dogioiu (Tullus Aufidis) și Elias Ferkin (locotenent volse).

Nu în ultimul rând, spectacolul e o adevărată școală pentru tinerii actori și/sau studenți care alcătuiesc mulțimea, ca personaj divers și schimbător. Dinamica acestui personaj vine din gesturile și expresia fiecăruia dintre ei, iar faptul că ei sunt cu adevărat prezenți și își construiesc crochiurile de personaj cu responsabilitate fac ”mulțimea” să pară vie și credibilă. Nu e vorba aici de simplă figurație, ci de un exercițiu complex de actorie pentru a cărui executare a fost cu siguranță nevoie de multă muncă. Repetițiile pentru un asemenea spectacol au valoare de școală pentru actorii la început de drum, iar o școală Alexandru Darie este un dar pentru cariera fiecăruia dintre ei. Cu speranța că vor rămâne în teatru.

Sunt tineri, sunt frumoși, se găsesc printre ei multe figuri expresive, bune și pentru teatru și pentru film, multe siluete perfect antrenate, de luptători, tipologii diverse, și văzându-i pe toți la un loc îți dai seama că există multă speranță pentru spectacolele și filmele de mâine care au de unde să-și aleagă protagoniștii.

Impresionante sunt intervențiile lui Octavian Neculai, care transformă sala Bulandra într-un spațiu cu totul nou, un amfiteatru în care totul e vizibil, iar ideile sunt supuse dezbaterii publice (chiar dacă există și câteva unghiuri moarte, din care spectatorii nu văd toate scenele, așa cum cetățenii nu văd multe dintre scenele jucate în amfiteatrele puterii și care le afectează viața de zi cu zi). Costumele create de Lia Manțoc sunt excelente în special în cazul mulțimii, care devine astfel mai vie și mai prezentă, iar muzica lui Cristian Lolea se adaptează bine atât momentelor de acțiune, cât și celor care necesită o schimbare de stare interioară a personajelor.

Există și câteva imperfecțiuni ale spectacolului: prezența televiziunii care transmite de la fața locului unele evenimente, în special pe cele implicând mulțimea (deși înțelegem că sunt menite să facă legătura cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, aparițiile celor doi, un cameraman și un jurnalist care vorbește spaniola, nu sunt deloc clare și nu aduc noi semnificații spectacolului); proiecția pe nisipul din scenă a unor imagini, lungimea exagerată a spectacolului (se puteau tăia cu ușurință câteva scene totalizând cel puțin o oră).

Cu toate acestea, Coriolanus este un spectacol eveniment, un manifest de idei elaborat cu mijloace teatrale. Și chiar dacă poți să nu fii de acord cu aceste idei, contrazise cu argumente de tot spectrul politic de la centru spre stânga, spectacolul merită tot respectul atât pentru conținutul pe care îl poartă, cât și pentru felul coerent și plin de forță cu care transcrie acest conținut în scenă. Într-o societate pentru care ideile ar mai conta, un asemenea spectacol ar merita să genereze o dezbatere de idei în amfiteatrul mai mare al opiniei publice.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide