Dezbatere: Familia contemporană – o supra-temă politică

Remember Lucian Pintilie
mai 18, 2018
Katie Mitchell și impresionismul multimedia
octombrie 21, 2018

 

În ultimul an, în contextul inițiativei Coaliției pentru Familie pentru schimbarea Constituției în scopul redefinirii conceptului de ”soți” pentru evitarea căsătoriei persoanelor de același sex, a fost adesea chestionat și discutat public felul în care ne gândim astăzi la ideea de ”familie”. Va fi nevoie de mult mai multe dezbateri însă, ca să putem face un pas înainte înspre acceptarea tuturor familiilor ”altfel” din jurul nostru drept expresii complexe ale umanității, de aceea publicăm online conținutul unei discuții care a avut loc înainte ca acest subiect să devină unul controversat. În cadrul Platformei Internaționale de Teatru București # 2, coprodusă de ARPAS și ARCUB-Centrul de Proiecte Culturale al orașului București (octombrie 2015) a fost organizată dezbaterea cu tema Familia contemporană văzută prin teatru, la care au participat Sorina Petrică și Andrei Chișcu – psihoterapeuți la Centrul de Educație Emoțională și Comportamentală pentru Copii din cadrul organizației Salvați Copiii, Mihaela Michailov, dramaturg/ Centrul educațional Replika și au intervenit Mircea Toma, președinte Active Watch, Ciprian Marinescu, responsabil proiecte educative Teatrul HAU, Berlin, Roxana Crișan și Teodora Zăbavă. Discuția a fost moderată de Cristina Modreanu, critic de teatru și curator al PITB.

 

 

Cristina Modreanu: Intenția noastră a fost să avem la această discuție oameni din domenii care nu sunt în relație directă cu teatrul, dar care ar fi bine să fie în relație cu teatrul și să lucreze cu acesta. Ceea ce încercăm să arătăm în acest mini-festival de patru zile este un alt fel de teatru. Un teatru pe care unii îl numesc social, pe care alții îl numesc comunitar, pe care alții îl numesc artă participativă, pe care foarte multă lume se înghesuie să pună etichete, dar care mai presus de etichetele acestea este un teatru relevant, un teatru care, sub forme foarte diverse, îi ajută pe oameni să treacă peste niște situații de viață, să găsească soluții pentru situații foarte reale, și atunci tipul acesta de teatru nu poate decât să beneficieze de contribuții din alte domenii și să colaboreze cu aceste domenii ca să poată să devină și mai relevant pentru spectatori. Întrebarea esențială, de pe afișul Platformei este „Tu ce fel de familie ai?”, pentru că am încercat să generăm un soi de minimă auto-analiză, o minimă gândire pe tema aceasta, fiindcă să fii într-o familie devine cumva un automatism și e ceva ce iei ca atare și nu mai consideri sau reconsideri niciodată, nu analizezi, nu te gândeși foarte mult la ce implică această structură. Am vrut să discutăm cu voi pentru că aveți această perspectivă directă prin discuțiile pe care le aveți cu copiii sau cu adulți în ședințe de psihoterapie sau în lucrul pentru proiecte teatrale. Respectând intimitatea celor cu care lucrați, mă gândesc că puteți să faceți o sinteză din ceea ce ei acuză ca fiind problemele pe care le întâlnesc în familie în lumea de azi.

 

Sorina Petrică: Ce am constatat în urma lucrului meu de zi cu zi este faptul că foarte mulți copii se confruntă cu o familie atipică în care părinții divorțează când ei au vârste foarte fragede. De fapt, sintagma de ”familie normală” este o etichetă, pentru că în definitiv normalitatea aceasta a căpătat niște limite din ce în ce mai largi, că tot mai des ne confruntăm cu situația în care copiii învață că ei au o familie în care mama are o casă, tata are o altă casă, dar relațiile dintre ei rămân neschimbate Și aceasta devine o normalitate pentru ei, e un alt tip de familie decât cea tradițională, cu mama și tata în aceeași casă. Pe de altă parte, există și niște statistici chiar dacă nu sunt din România: 50% din cupluri divorțează în primii cinci ani de viață.

Un alt aspect foarte important este: copiii ajung să trăiască în familii amestecate în care partenerii au proprii lor copii și mai fac și copii în comun, ceea ce cumva confiscă relațiile. Cadrul, contextul de viață în care trăiește un copil, este un pic mai complicat pentru că apar tot felul de dificultăți care vin din menținerea unui echilibru între relații, copiii luptă pentru aceleași resurse, atenția părinților, afecțiunea lor și așa mai departe. De aici pot apărea tot felul de dificultăți cu care familia trebuie să se confrunte și pe care trebuie să învețe să le gestioneze.

Tot mai des copiii ajung să se simtă vinovați pentru situațiile cu care se confruntă familia, ajung să se simtă vinovați că părinții au ajuns în situația aceasta de divorț, pentru că divorțul vine la pachet și cu anumite confruntări între părinți, cu o anumită tensiune, uneori și cu violență, tensiune care nu se diminuează în momentul în care părinții au divorțat. Uneori lucrurile se complică după divorț.

Mai e o problemă foarte mare, mulți copii ajung să fie crescuți de un singur părinte pentru că părintele cu care a rămas copilul îi refuză copilului dreptul de a menține o relație cu părintele plecat, ceea ce este o acțiune extrem de abuzivă cu consecințe pe termen lung asupra comportării unui copil. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că părinții sau părintele părăsit, care a rămas cu copilul, de fapt își duce lupta cu fostul partener, prin prisma copilului. Uneori trebuie să treacă niște ani ca părințiii să își dea seama că de fapt ceea ce trăiește copilul lor are legătură cu o acțiune pe care ei au făcut-o cu niște ani în urmă.

Din punctul acesta de vedere, mulți copii se rușinează să spună că părinții lor au divorțat, iar unii dintre ei ajung să își asume responsabilitatea și să încerce din răsputeri să facă ceva să își aducă părinții înapoi, să îi repună în relație.

Andrei Chișcu: Ne-ați invitat ca profesioniști care lucrează cu familii și cu copii, și când lucrezi cu copii lucrezi implicit cu părinți sau cu bunici, uneori lucrăm și cu bone, pentru că bonele petrec în unele situații mai mult timp cu copiii decât ceilalți membri ai familiei și devin parte a familiei.  Avem situații în care vecinii au semnalat cazuri de copii expuși neglijării sau situațiilor de abuz, și acesta e un lucru bun pentru că înseamnă că există o comunitate în care oamenii sunt atenți. Ar fi bine să existe cât mai mulți. Munca noastră se bazează foarte mult pe relație și, practic, ca specie, nu putem să supraviețuim în absența altei persoane. Cum este ea, familia, în ziua de astăzi? Duce mai departe această caracteristică a noastră ca specie. Suntem dependenți de relații și un lucru pe care l-am aflat din antropologie este felul în care evoluează lucrurile de-a lungul istoriei.

Noi 90% din istorie am trăit în grupuri foarte mari. Dacă stăm să ne gândim, acum 10.000 de ani, grupurile în care trăiau copiii și oamenii erau de 40-50. Ceea ce se întâmpla era că unui copil îi erau dedicați trei adulți care se ocupau de el până la vârsta de șase ani. Noi astăzi, în cel mai bun caz, considerăm că raportul ar trebui să fie de un adult la cinci copii până la vârsta de șase ani și spunem că ar fi foarte bine să fie așa. În 1850 erau zece persoane în medie care trăiau într-un grup, într-o familie. În 1950 erau cinci, iar la începutul anilor 2000, au ajuns să fie mai puțin de trei într-o familie. Statistica aceasta care privește cumva familia în lumea occidentală arată că în America, de exemplu, 23% dintre adulți trăiesc singuri. Lucrurile acestea au un impact asupra noastră ca și structură moleculară, interacțiunile sau lipsa interacțiunilor afectează dezvoltarea creierului nostru. Iar dacă creierul este afectat, atunci este afectat și comportamentul nostru.

Ciprian Marinescu: Ce înseamnă interacțiune mai exact? Internet? Directă interacțiune cu cealaltă persoană?

 

Andrei Chișcu: Interacțiune înseamnă prezența reală a unei persoane care este atentă și sensibilă și care se acordează cu tine. Se vorbește în psihologie de mulți ani de zile despre atașament și despre felul în care relația de atașament se formează în primii ani de viață și acum, mai nou, spunem că de fapt terapeutic, modulări, adaptări și influențe legate de stilul de atașament pe care ni-l formăm în acei primii ani de viață, se pot realiza și mai târziu, deci e o caracteristică care suportă influențe, se bazează pe acordare. Zice englezul attunement, capacitatea de a stabili o relație sensibilă cu cineva, în care membrii relației își răspund reciproc la nevoi, și se formează ceea ce numim o diadă, adică două persoane care de exemplu, când stau de vorbă sunt atente una la semnele celuilalte și sunt capabile să răspundă și să se moduleze în funcție de răspunsul pe care îl dau celuilalt.

Ciprian Marinescu: Da, dar  întrebam de interacțiune pentru că se poate realiza și prin internet. E de trei ori mai dificil până explici și așa mai departe și nu ai uneori expresia celuilalt în față ca să poți să te adaptezi imediat, dar e posibil.

Sorina Petrică: Interacțiunea presupune un schimb mutual, în primul rând. Și aici vorbim de interacțiune în anii timpurii de dezvoltare, la vârstele foarte mici, când copilul de fapt își formează creierul, când internetul sau calculatorul nu este o soluție. Nici mai târziu nu este o soluție, este un surogat dacă doriți, dar o soluție nu este. La naștere noi nu avem decât niște neuroni, avem celulele neuronale, și atât. Sinapsele, legăturile între neuroni, rețelele neuronale, se formează doar pe baza unei experiențe. Sunt foarte multe studii care arată cumva că, de exemplu, preocuparea mare a adultului în perioada 0-3 ani este să facă lucruri care să îl ajute pe copil să își dezvolte partea aceasta senzorio-motorie pentru că de fapt asta e nevoia, pe dezvoltare cognitivă. Sudiile arată că este important să nu copleșim copilul cu tot felul de stimuli senzoriali, imagini foarte colorate, anumite sunete, pentru că în definitiv nu asta este important, importantă este relația. Relație însemnând părintele să stea lângă copil și să aibă schimbul acesta reciproc, și vă dau un exemplu. Noi învățăm principiile comunicării din primul an de viață, când copilul gângurește și părintele imită gânguritul și copilul stă și ascultă și la rândul lui dă un răspuns, adică imită ceea ce face părintele, atunci cumva se stabilesc principiile comunicării. Tot în primii trei ani de viață, copilul își formează modelul intern de funcționare al lumii. Ce înseamnă asta? Se formează acele convingeri de bază despre ce înseamnă lumea asta, cum este ea, cum este copilul în raport cu lumea asta. Asta se întâmplă dacă copilul respectiv are în jurul lui un adult care nu neapărat trebuie să fie mamă, dar un adult cu care el are o relație constantă, deci adultul nu dispare și vine după un anumit timp, pur și simplu este o prezență constantă în viața copilului. Dacă un copil are șansa de a se naște și de a trăi cu un astfel de adult, el învață că lumea e un loc sigur, ceilalți sunt de încredere și că se poate baza pe ei. Și învață și despre el că este demn de iubirea și aprecierea celorlalți. Dacă adultul din anumite motive, că are el propriile probleme personale, că este el foarte ocupat, eșuează în a răspunde în mod adecvat nevoilor emoționale ale copilului din primii ani de viață, atunci copilul învață altceva: că lumea e un loc nesigur, că ceilalți nu sunt de încredere și că el nu este demn de iubirea și aprecierea celorlați. Această structură internă de decodificare a lumii și a persoanei în raport cu lumea acesta, reprezintă baza dezvoltării ulterioare. Tot ce înseamnă interpretarea realității se ve face prin prisma acestor ”ochelari”. Ce face un părinte în primii ani de viață ai unui copil este o investiție pe termen lung.

Cum spunea și Andrei, marea tragedie este că muncim foarte mult, venim acasă la ora 21.00-22.00. Eu am în terapie mămici care ajung după ce copilul adoarme. Copiii aceștia ajung să fie crescuți de mai multe bone. Se schimbă bonele, asta înseamnă tot atâtea relații pierdute, pentru că bona aceasta nu mai menține relația cu copilul. El experimentează pierderea de la o vârstă foarte mică și învață că dacă te implici emoțional într-o relație există riscul de a pierde relația și există riscul să suferi. Copiii aceștia învață să se disocieze de la o vârstă foarte mică.

 

Ciprian Marinescu: Și ce faci în situația în care ești părinte și îți dorești să îți dedici tot timpul copilului, dar de fapt nu ai acest timp pentru că trăim în lumea în care trăim?

 

Sorina Petrică: Trebuie să avem un mesaj echilibrat, o reacție echilibrată. Nici a sta acasă cu copilul, de fapt nici extrema aceasta nu este o soluție, pentru că sunt mămici care stau acasă cu copilul,  dar sunt atât de frustrate de faptul că se simt inutile, încât ajung cumva să aibă mult timp, dar calitatea să fie foarte scăzută pentru că ele pot sta cu copilul, dar în definitiv nu sunt atente la interacțiune.

 

Andrei Chișcu: Ce contează nu este doar prezența fizică, ci să fie și o prezență atentă și sensibilă la nevoile copilului și constantă, pentru că sunt foarte mulți părinți sau bunici care stau lângă copiii lor, dar stau și se uită la televizor sau stau și citesc ziarul, sau stau și vorbesc cu vecinul de sus și mai beau o bere.

Pe langă natura relațională, creierul mai are o caracteristică, depinde de utilizarea lui, se dezvoltă în funcție de ce utilizezi cel mai mult. Tipul de interacțiune pe care îl trăiești îți formează creierul într-un anumit fel. Dar sigur, creierul se va hrăni cu orice. Dacă nu am o mâncare potrivită, dar găsesc chipsuri, mă voi hrăni cu acele chipsuri, ceea ce își va lua creierul va fi ceea ce îi ofer eu. Televizorul sau ecranul, pe de altă parte, oferă un alt tip de stimulare, orice fel de ecran oferă un alt tip de stimulare care până în vârsta de doi ani este nocivă pentru creier și care formează sau dezvoltă prin utilizare anumite circuite în creier.

Sunt copii care nu vor putea să urmărească un alt tip de stimul decât stimulul pe care îl oferă telefonul smart, calculatorul sau un tip sau altul de ecran. Sunt copii care nu au interacționat, nu au avut șansa să interacționeze constant cu o persoană reală. Ne întâlnim deja când ei sunt tineri și relațiile pe care ei le au sunt cele pe care li le permite rețeaua. Cum observa un tată la un moment dat: copiii nu mai ies afară cum se ieșea înainte, ei intră (în rețea).

 

Cristina Modreanu: Aș vrea să beneficiem și de experiența concretă în sens teatral a Mihaelei Michailov care a cunoscut asemenea copii și a lucrat cu copii care aduc în scenă tipul acesta de personaj în „Familia Offline”, spectacol inclus în Platformă – e vorba despre copiii crescuți de rude sau de altcineva pentru că părinții sunt plecați.

 

Mihaela Michailov: Pentru mine cel puțin supra-tema aceasta a familiei, este fundamental politică. Nu cred că în momentul acesta mai putem să vorbim despre familia contemporană fără să vorbim despre teme ca migrație, refugiați, deteritorializarea granițelor, copii care rămân în fața unui computer și sunt percepuți maturizându-se pe Skype. Deci, cred că este o supra-temă fundamental politică, pentru mine cel puțin. Eu am început să scriu „Familia Offline” în 2007 după ce am văzut un reportaj pe PRO TV, era o campanie pe care au făcut-o legată de copii, „Știi unde sunt copiii tăi?”, copiii care rămân singuri acasă și au părinții plecați. Ce m-a bulversat și ce m-a provocat în același timp să problematizez să zicem teatral această temă a fost un registru. Un băiat care avea grijă de frații lui a venit cu un registru foarte bine organizat în care avea pe zile toate activitățile lui, tot ce trebuia să facă de când se trezea până dormea, tot ce trebuia să cumpere, cu prețuri exacte, cu date exacte. Mi s-a părut incredibilă această sciziune și în același timp această imagine a feței unui copil de 13 ani, a chipului lui care era de o inocență extraordinară, pliată de fapt pe discursul unui adult și pe tematizarea problemelor de zi cu zi ale unui adult.

De atunci am vrut să scriu despre problema asta, am început să mă documentez, am citit foarte mult. Am vorbit chiar de la început cu Radu Apostol și ne-am propus să facem un spectacol despre copiii care rămân acasă singuri și au părinții plecați. Ne-am dorit foarte mult să îl facem cu un grup de copii, deci acesta a fost lucrul extrem de important pentru noi, nu am vrut să avem actori care să joace problematica acelor copii, pentru că ni s-a părut că ei devin o voce mult mai importantă și o voce de reprezentare mult mai puternică pentru copiii care îi privesc. Ne-a fost foarte greu să facem acest proiect pentru că nu am găsit teatre care să fie dispuse să intre în acest joc cu nouă copii pe scenă. Ni se spunea că vor distruge decorul, că teatrul este o instituție care nu se poate să fie la îndemâna oricui. Am persistat și până la urmă am reușit printr-un grant AFCN să facem acest proiect.

Am lucrat la o școală dintr-un cartier, cartierul Republica din București. Nu am vrut să lucrăm în centru. La început au venit la atelierul nostru peste 40 de copii. Nu am vrut să facem nici un fel de selecție, ni s-a părut că dacă am face selecție am intra exact în aceeași reiterare a copiiilor talentați  care știu să cânte, să performeze. În final au rămas zece copii care și-au dorit să continue cu noi. Nu a fost ușor. Spun au rămas pentru că lucram în weekend, lucram în fiecare sâmbătă și în fiecare duminică. Noi nu am vrut să alegem copii care să fie direct implicați, care să trăiască, să experimenteze această situație pentru că nu aceasta ni s-a părut important. Am vrut pur și simplu să apară vocea lor și tipul lor de mesaj, emoționalitatea și relaționările, pentru că vorbeați despre lucrurile acestea, și „Familia Offline”, e un spectacol în care vezi viața de zi cu zi a unor copii rămași singuri acasă.

Cristina Modreanu: Cum au răspuns familile?

 

Mihaela Michailov: Familiile copiilor au fost foarte dedicate, în sensul că au înțeles. La început era foarte greu să înțeleagă că noi nu vom avea un spectacol în trei săptămâni. Ne întrebau mereu „Dar când o să fie premierea?”, „Când e spectacolul?”, „De ce șase luni?”, „Dar de ce un an?”, „Dar de ce?”. Cumva, le explicam de fiecare dată că nu urmărim să îi facem actori peste noapte, nu urmărim să îi transformăm în niște instrumente care să joace bine, să performeze, așa cum s-ar aștepta lumea. Încercăm, de fapt, să îi apropiem de tematica aceasta. De fiecare dată după repetiții aveam discuții cu ei legate de  scene, îi întrebam lucruri. Eu am modificat textul la sugestia lor uneori și lucrul acesta a fost extraordinar, pentru că îmi spuneau anumite lucruri și am rescris anumite scene. Am lucrat la acest proiect cu doi psihologi, Mugur Ciumăgeanu și doamna Carmen Anghelescu, ne-am întrebat permanent anumite lucruri, cum să abordăm anumite situații.

Apropo de ce vorbeați, această calitate a timpului prezenței părinților, mulți spuneau: avem jucării, avem tot ce ne trebuie, dar nu putem să o atingem pe mama, și ne culcăm de fiecare dată și ne gândim oare cum mai arată mama sau o vedem dar în același timp parcă nu o vedem.

A fost o experiență foarte bună, jucăm spectacolul de doi ani și ceva. Cred că realmente dacă încerci să îi implici într-o problematică și să le dezvolți, de fapt, conștiința acelei problematici, ai nevoie de timp.

Mircea Toma: Foarte multe lucruri depind de felul în care înțelegi, de felul în care integrezi cognitiv o situație. De exemplu, de ce suferă oamenii când divorțează? Am fost și eu cândva psiholog, făceam consiliere psihologică, nu chiar psiholog, și treceau prin cabinetul meu, mulți oameni în suferință de despărțire. Preludiul despărțirii este foarte chinuitor, durează luni, ani de zile și poate să explodeze într-o criză traumatizantă pentru toți actorii.

Oare de ce se întâmplă aceasta? Pentru că noi creștem într-o cultură în care căsătoria și familia este prefigurată ca familie nucleară, tata, mama, doi copii. Doi, căsătoria este pe viață. Noi ne căsătorim având ideea consolidată de persoanele care merg și la biserică, că ne căsătorim pentru totdeauna, până la moarte. Lucrul acesta nu se întâmplă, pentru că 50% dintre căsătorii se desfac. Suntem șocați. Șocul este între relația dintre realitate și ideea pe care o avem noi, felul în care înțelegem căsătoria. Dacă este să intervenim nu ca psiholog, că psihologul intervine între actorii aflați în suferință, face terapie și îl ajută pe acesta să înțeleagă că celălalt are acel proiect, cum poți interveni la scară macro, aceasta e întrebarea. Noi ne chinuim să reparăm ceva, ce produce în continuare victime pentru că persistă în cultura noastră modelul acesta.

Modelul de căsătorie despre care vorbim este inamicul. Este greșit.

Cristina Modreanu: Trebuie să schimbăm modelul. Dar cu ce?

Mircea Toma: Cu ce? Aici pot fi diverse opțiuni. Eu am una dintre opțiunile de atenuare, căsătoria temporară. Merg doi oameni care se plac la Sfat și spun: ”noi doi vrem să fim împreună pentru doi ani, cu posibilitate de prelungire”. Dacă nu fac cerere specială de prelungire se consumă în mod natural.

 

Ciprian Marinescu: Dar este destul de capitalistă versiunea aceasta. Eu mă gândesc la contractele mele prelungite la fiecare șase luni de zile și dezvolt în mine un alt tip de acțiune decât dacă aș avea un contract pe perioadă nedeterminată. Mă face mult mai atent la ce am nevoie ca să supraviețuiesc pentru mâine în momentul în care am un contract pe perioadă determinată. În acest caz aș face o paralelă la ce propuneți dumneavoastră.

Mircea Toma: Și nu e bine?

Ciprian Marinescu: Nu îmi dau seama dacă e bine.

Mircea Toma: Hai să ne gândim, să simulăm. Răul îl știi, răul produs atunci când se consumă căsătoria, și e un rău care vine cu certitudine pentru 50% dintre oameni. Copilul care se naște într-o familie temporară, știe de mic că tata și mama s-ar putea să nu mai fie împreună, ei urmând să rămână tata și mama.

Roxana Crișan: De ce ar fi mai puțin traumatizat un copil, când părinții se despart nefiind căsătoriți, și nu trec printr-un divorț legal la despărțire?

Sorina Petrică:

Eu cred că până la urmă este important și ce impact are separarea propriu-zisă, că e divorț sau e separare, asupra membrilor familiei, cum gestionează partenerii procesul acesta de separare.

Mircea Toma:

Ipoteza mea este că traumele sunt reduse.

Roxana Crișan: Eu cred că e același fel de traumă. Într-adevăr, ce am observat este că oamenii sunt mai puțin dispuși să se despartă dacă sunt căsătoriți, convenția socială este mult mai puternică și atunci se formează celebrele familii „singurătate în doi”. Sunt celebre deja. Stăm împreună pentru copii, pentru că ne-am dus la Sfat, dar clar nu mai este o familie nucleară, doar atât, asta este singura diferență.  Într-adevăr, ar fi necesar un studiu.

 

Mircea Toma: Ce se poate face și ar trebui făcut foarte rapid, este o intervenție pe toate instrumentele didactice pe care le folosesc profesorii în școală, care invocă modelul de familie nucleară, când profesoara te pune să faci o compunere despre familia ta, mama și tata, iar tu nu ai mama și nici tata, că sunt în Italia, sau nu ai decât mama. Familiile tipice sunt minoritare la ora aceasta în România. Aceasta este o urgență.

Sorina Petrică:

Da. Am văzut niște planșe didactice în care copiii trebuiau să învețe idea aceasta de familie, conceptul de familie. Se observa distribuirea foarte tradițională a rolurilor în familie în care tata citea ziarul și băiețelul se juca, iar mama punea masa cu fetița, aceeași idee de mamă, tată, copil. Eu de regulă când le vorbesc copiiilor, fac partea de psiho-educație și le explic cumva că conceptul acesta de familie este mult mai larg și că fiecare alege să trăiască așa cum consideră, si că sunt familii în care copiii trăiesc cu ambii părinți, sunt familii în care fiecare părinte are casa lui și copilul este mai norocos că poate să meargă și într-o parte și în alta.

Andrei Chișcu:

Sunt familii în care copiii trăiesc cu două mame. Sau trăiesc cu doi tați și o mamă sau cu două mame și un tată. Sunt tot felul de situații pe care copiii încep să le întâlnească și despre care dacă noi, adulții, nu îndrăznim să începem să vorbim, ei nu vor înțelege, apropo de integrare, de a da un sens. În principiu noi nu vorbim despre aceste lucruri sau cei care sunt vocali și sunt auziți sunt cei care susțin punctul de vedere tradițional, conformist și care are legătură cu educația religioasă, care are într-adevăr o importanță foarte mare și nu este de neglijat.

Ciprian Marinescu:

Discuția este extrem de complexă și comportă foarte mulți factori. Pe mine mă interesează, apropo de familia contemporană, ce înseamnă redistribuirea aceasta de responsabilități într-o familie, făcând o paralelă și cu familia, de exemplu, din Germania sau familia de români care migrează în Germania, în care copilul învață foarte repede germană și devine principala unealtă sau instrument între familie, traducătorul între familie și autorități, ce înseamnă când copilul preia responsabilitățile adultului?

Mihaela Michailov:

Mi se pare cumva că e o procesualitate a devenirii mult mai complicată. Maturizarea acesta instantanee și uneori foarte brutală, cred că aduce niște transformări extrem de importante în exinderea, până la urmă, a rolurilor din familie, pentru că noi despre aceasta mi se pare că vorbim, despre familii extinse teritorial, emoțional, afectiv, familii pe care nu le mai putem grupa, nu le mai putem asocia unui loc anume pe harta concretă sau simbolică. Nu putem pune degetul, aici e mama, aici e tata. Nu. Mama e în Italia, eu sunt aici.

Cred că este o deteritorializare a familiei care duce la o reconfigurare a rolurilor, totală reconfigurare a rolurilor, și atunci copilul automat devine și mamă, și tată, și fratele mai mare.

Distribuția rolurilor mi se pare că e continuu remodelată. Atunci copilul face parte din această nouă politică a familiei.

Teodora Zăbavă:

Eu aș vorbi și despre părinți, pentru că sunt și unii părinți care se află într-o zonă totuși de confort financiar, printre care m-am numărat multă vreme – și voiam mai mult, făceam mai mult, mult mai mult profesional decât mi-ar fi trebuit de fapt, ca să îmi demonstrez… nu știu ce. Fiica mea este unul dintre copiii aceia crescuți mai mult cu bone în primii ani de viață. Sunt alți părinți care realmente nu au de ales. Ei stau în România și nu au cu ce să cumpere pâine sau haine, și atunci singura soluție este să se ducă undeva unde trăiesc în niște condiții sinistre și muncesc. Iar aceia sunt majoritarii, nu aceștia care își hrănesc ego-ul cu mai multă muncă. Mie mi se pare că majoritari sunt aceia care nu au de ales și care suferă grav la rândul lor, și este de văzut ce resurse le mai rămân lor la modul cel mai concret, ce resurse poți să mai ai, când trăiești într-o tabără care seamănă cu o tabără de refugiați, în niște semi-cutii de carton că nu se pot numi case, mănânci pe sponci și majoritatea banilor îi trimiți acasă. Ce resurse ai când te întorci sau când vorbești pe Skype cu familia, să mai fii disponibil?

Andrei Chișcu: Am fost întotdeauna împotriva judecării părinților care sunt în situația aceasta, care au luat această decizie. Cumva, am trăit pe propria-mi piele experiența aceasta, înainte de a fi eu părinte, plecând, lucrând în afara țării și trăind împreună cu alți oameni care au luat această hotărâre. Sunt situații pe care nici nu le imaginăm. Am avut colegi care trăiau cu punga de perfuzie de la spital, se hrăneau ca să nu dea bani pe mâncare, ca să strângă bani și să îi trimită acasă. Sunt situații probabil că multe inimaginabile de disperare, la limita subzistenței. Dar dincolo de chestia aceasta cumva este și un discurs depsre prioritățile noastre. Probabil copiii sunt cel mai important lucru, pentru că ei nu se pot descurca singuri, depind de adulți.

 

Roxana Crișan: Văd că discutăm de traume duse la niște ultime consecințe. Ce am observat eu ca părinte și uitându-mă în jur este că noi creăm copii-pion, copiii pe care îi mutăm dintr-un loc în altul, și nu vorbim aici de granițe, de la te îmbraci cu asta, faci asta, te duci la școala asta, adică părinții decid și își subestimează copiii. Nu îi ascultăm când spun că nu vor să facă asta, spunem: aa, renunți.

Cred că mai este un lucru pe care trebuie să îl învețe părintele contemporan, să iasă din schema părinților lor care s-au sacrificat pentru noi toată viața lor ca să avem – sincer, nu pot să fiu decât ironică – ca să avem noi ce să îmbrăcăm, și să înțeleagă că dacă el/ea nu e fericit/ă, copilul nu e fericit. Eu am învățat asta din psiho-terapie, anume să mă pun pe primul plan, pentru că asta o să îmi ajute mie și apoi și copilului meu. Este o răsturnare față de generația părinților mei care cred că nu aveau pe nimeni pe primul plan.

Mircea Toma: Eu aș învinovăți părinții mai puternic dacă aș putea, dar nu pot să o fac, pentru că ei nu sunt autorizați să fie părinți. Sunt foarte mulți părinți neautorizați. Trebuie licență. Atunci faci copii, când ești adult. Dar foarte mulți adulți din ziua de astăzi, nu sunt de fapt adulți. Afectiv au vârste de 6-8 ani, cel mult. Este o metaforă ce spun acum, dar ea se referă la faptul că responsabilitatea de părinte nu e construită pe altceva decât pe niște modele culturale moștenite de la proprii părinți și biserică.

 

Andrei Chișcu: Cred mai degrabă că avem nevoie mai mult decât de psihologi și psiho-terapeuți, avem nevoie de asistenți sociali și mă gândesc că de fapt intervenția asta se poate face la nivel de mică comunitate. În paranteză fie spus, avem rata cea mai mare de mame adolescente din Europa. Avem cele mai multe mame adolescente apropo de părinți imaturi emoționali, dar și imaturi din punct de vedere fizic. Știm că de fapt situația aceasta expune copilul. Sunt prezenți cei mai mulți factori de risc pentru dezvoltarea unor probleme de sănătate fizică și mintală.

Aici ne poate ajuta teatrul, ne poate ajuta școala, poate să ajute sportul sau diverse, parcurile, unde se strâng mai mulți părinți cu copii, să învețe într-o manieră directă ce înseamnă să crești un copil, ce înseamnă să fii atent la un copil, ce înseamnă să ajuți un părinte.

 

Ciprian Marinescu: Vreau să aduc un alt exemplu, apropo de refugiații din Berlin unde locuiesc: toată lumea încearcă să facă proiecte cu ei pentru că organizațiile care au de fapt rolul acesta sunt supra-solicitate, deci toată lumea trebuie să facă ceva. Merg teatrele peste centrele de refugiere și întreabă: Ce proiecte putem să facem îmrepună? Oamenii care deja au experiența aceasta sau au dobândit-o, spun: avem nevoie de cineva care să vină și să îi obișnuiască cu prezența șase luni de zile. Cine e dispus dintre voi? Și teatrele spun: Un proiect, nu se poate? Nu se poate nimic, ai nevoie, să zicem, de Mihaela care să meargă acolo în fiecare zi și să fie prezentă.

 

Mihaela Michailov: Acesta mi se pare un lucru foarte important pe care l-ai adus în discuție, pentru că în momentul în care lucrezi cu un tip de comunitate de genul acesta, în momentul în care lucrezi într-un proiect comunitar, tu ca artist ai mult mai multe roluri și acestea trebuie să ți le conștientizezi. Dacă nu ești dispus să le ai, mai bine nu te duci în comunitatea respectivă. Vă dau exemplu, am făcut un proiect ”Școala de vară de la Azuga”, împreună cu Mădălina Dan,  Mihaela Doncs și de Paul Dunca – un proiect care s-a desfășurat cu o comunitate de copii rromi și o comunitate de copii nerromi. Am avut enorm de multe probleme cu părinții copiilor nerromi care în fiecare zi aveau câte o nemulțumire legată de un detaliu, nu intru în amănunte. Problema era așa, noi venisem să facem artă, respectiv dans și storytelling. Acești copii rromi erau mulți dintre ei repetenți, mulți dintre ei nu știau să scrie, erau devalorizați complet la școală. Am avut o discuție halucinantă cu directorul școlii. Era incredibil cum ne spunea că din acești copii nu se ve alege nimic, ei sunt niște idioți, dacă o să le dăm un aparat de filmat sau orice tip de aparat îl vor strica în două zile. Un discurs suprarasist. Ideea e că după o primă zi în care am încercat să facem fiecare ce știam în zona noastră ne-am dat seama că, de fapt, noi trebuie să facem mult mai mult cu acești copii, pentru că acești copii nu știau să socotească. Așa că am scurtat perioada de dans, de atelier, de teatru, și ne întâlneam cu ei și îi ajutam să învețe. Ce vreau să spun este că un artist, în momentul în care se duce într-o comunitate, nu mai este doar artist. Trebuie să uite de această perspectivă a artistului care se duce să își facă arta lui acolo. Sunt niște nevoi comunitare stringente. Ne-am lovit de aceste nevoie și în Rahova, unde a trebuit să mergem cu oamenii la Primărie, să ne ducem la școală împreună cu copiii care ne spuneau că aveau diverse situații neplăcute. Este o conștientizare a rolului tău în comunitatea respectivă și este foarte importantă. Oamenii au niște nevoi care transgresează nevoile artistice.

Cristina Modreanu: Așadar, balanța se înclină dinspre estetic înspre etic, ceea ce este o discuție foarte amplă, nu are rost să o deschidem acum, dar în lumea artelor contemporane, există această debalansare, în societățile acestea în transformare, lumea artistică înclină balanța înspre etic mai mult decât înspre estetic. Este o formă de auto-responsabilizare de care avem nevoie cu toții. Brainstorming-ul acesta este extraordinar și ar putea dura la nesfârșit și sincer cred că apropo de soluții sistemice, o posibilă soluție e chiar brainstorming-ul care să implice și specialiști din aceste domenii și oameni din lumea artistică, pentru a găsi împreună formule, soluții concrete, care să poată să fie și aplicate. E important să li se dea artiștilor destulă încredere încât să poată să intervină în sistem într-un fel sau altul și să aplice soluțiile pasionante la care se gândesc. Cu speranța că asta se va întâmpla în viitor, vă mulțumesc tuturor că ați participat la discuție!

A consemnat: Ioana Gonțea

 

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide